Analizand in tacere istoria vietii mele sentimentale, am observat multe asemanari intre fostele si prezentele... e mult spus iubiri, cred acum, mai degraba "objects of my desire". Nu o sa vorbesc despre asemanarile fizice sau cele de caracter, ci despre mine in raport cu Ei.
Dupa o analiza statistica, am inteles ca iubesc de tot, pana nu mai iubesc deloc. Si acum am sa vorbesc la singular, referindu-ma la oricare dintre ei, "ecsi".
Iubesc mult, adanc, total, il simt in toate celulele fiintei mele si nu mai poate exista altceva sau altcineva in afara acestui sentiment. Fanatic aproape. Ma doare cand sufera chiar daca stiu ca merita. Azi asa, maine asa - pana cand, dupa ani, de cele mai multe ori, reusesc sa ma desprind. Desprinderea doare, pentru ca rup o parte din mine. Dar e totala. Nu ma pot intoarce, nu mai pot simti la fel. Nu exista medic indeajuns de bun sa coasa mana rupta inapoi la locul ei.
Sunt momente in care il urasc putin pentru ca e orb sau orgolios sau stupid pur si simplu, sau orice alta scuza/motiv cred eu ca e in mintea lui de nu merge nasterea sau continuarea unei "story of us". Sunt si momente in care ma urasc pe mine, ca nu am facut tot ce tinea de mine, ca nu m-am purtat cum trebuie, ca nu am stiut sa-l pastrez sau sa-l incit sau orice am eu impresia ca ar fi trebuit sa fac sa fiu "the girl of his dreams".
Apoi apar momente in care simt ca tot timpul in care am iubit de una singura a trecut degeaba, a fost irosit si nu se va mai intoarce, timp pretios in care puteam iubi pe oricine altceva, mai ales pe cei care stiam ca ma vor, nu sa ma incapatanez in incercarea de a lega doua destine menite sa pluteasca paralel o vreme, pentru ca apoi sa o apuce fiecare pe drumul sau.
Dar nu apare atat de pregnant regretul iubirii neimplinite total, cat regretul ca in tot timpul in care m-am consumat, puteam face multe, multe alte lucruri cu viata mea, lucruri mult mai folositoare.
Puteam sa invat sa zbor, sa vorbesc italiana si spaniola si franceza, sa dansez tango si bachata, sa citesc mult mai multe carti, sa vad mult mai multe filme, sa ma plimb in multe locuri dragi si sa descopar noi locuri dragi, sa incerc toate ceaiurile de la Carturesti, sa fiu cu prietenii (pe care ii indepartam instinctiv cand eram trista), sa cunosc multi oameni noi, orase, sa invat sa gatesc specialitati grecesti si italienesti, sa iubesc mai mult marea, cerul, pomii infloriti in martie (aprilie) si iarba de iunie, cand inca e moale si nu inteapa talpile, sa adun castane si ghinde, sa fac poze sub bolta de trandafiri din Gradina Botanica (imi doresc de ani sa fac lucrul asta si nici macar nu stiu daca mai exista bolta aceea), sa cant pe strada cand infloresc castanii, sa ma plimb in fiecare noapte de mai sub teii infloriti, sa revad casa in care am crescut si sa vad daca mai e liliac in gradina, si regina noptii, si florile de piatra de la poarta... Sa plang mai putin si sa rad mult, mult mai mult. Si sa-i invat si sa-i ajut si pe altii sa rada mai mult. Sa fiu gazda perfecta. Sa-mi creez o dream home, in care oricine intra sa se simta ca acasa, ca intr-o poveste, ca intr-un vis, ca intr-o gradina fermecata...
Dar, atunci cand imi adun gandurile si le asez intr-o forma rationala si corecta fata de mine si de cei din jur, realizez ca sunt ipocrita cand vad doar partea negativa, doar ce am pierdut. Pierderile trebuie uitate, golurile umplute si e mult mai folositor pentru mine sa-mi amintesc de ce am castigat. In primul rand, pentru ca e o prostie sa regret ca am iubit. Daca a meritat sau nu - depinde din ce perspectiva privesti.
Fiecare El din viata mea a reprezentat o etapa si o experienta care au contribuit la formarea fiintei care sunt astazi. Lacrimile care m-au facut mai puternica (cand supravietuiesti unei mari dureri se numeste ca esti calit, deci mai puternic), refuzul care m-a facut sa lupt cu si mai multa indarjire, chemarea care imi dadea incredere (si mandrie - care de fiecare data cand infloreste apare ceva care sa o zmulga din radacina sau sa o zdruncine puternic, semn ca trebuie sa invat sa ma stapanesc pe viitor), sperantele care se intrevedeau in gesturi marunte si care imi dadeau aripi din nou... Toate astea m-au facut sa fiu astazi mai putin naiva, dar si ceva mai sceptica, desi cand simt ca bataile inimii o iau razna doar pentru ca aud vocea unui nou El, tot cu capul inainte ma arunc!
Apoi, sunt acele lucruri pe care nu stiu daca le-as fi invatat sau macar experimentat fara sa am de-a face cu acei Ei perfecti atunci, imperfecti acum. Am iubit copilaria, gandurile, secretele, visele lor, din care faceam si eu parte, lumea lor - care coincidea uneori cu a mea. Tot. Lucruri minunate, dar mai ales senzatii. Mi-e imposibil sa respir fara sa-mi bata inima mai tare pentru cineva anume. Senzatia in sine mi-e draga. Iar daca la inceput totul pare roz sau straluceste in toate culorile curcubeului, dar pe parcurs devine gri sau capata o paloare bolnavicioasa, daca nu chiar morbida - ei bine toate astea sunt doar detalii. Mie imi place senzatia si invat si ma transform cu fiecare zi care trece, indiferent cine este cel care imi stapaneste gandurile.
Si de aceea nu regret nimic.
Apropo, ieri, la ora 20.00, la Teatrul Metropolis din Capitala (Str Mihai Eminescu nr. 89) a avut loc premiera piesei “Edith Piaf”, cu Claudiu Negroiu, Dana Porlogea, Ioana Bercaru, Razvan Dragu. Regia apartine Malinei Andrei, iar scenariul piesei a fost scris dupa “Edith Piaf” de Simone Bertaut. Dupa Marlene Dietrich (magnifica Emilia Popescu in rolul ei), avem Edith Piaf... I wonder who's next... As propune Maria Tanase, Marilyn Monroe, Vivien Leigh, Elizabeth Taylor!?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu