Dolce Vita

miercuri, 14 mai 2008

Va recomand si voua... Merita.

Am descoperit blogul lui Alex Stanescu la recomandarea unui prieten, cu aproximativ un an in urma. L-am rasfoit la inceput, apoi am urmarit cu atentie filmele postate de el acolo, majoritatea productie proprie.

Primul articol care m-a impresionat a fost ATHENEUL meu, si
asta nu numai pentru ca existau la momentul respectiv elemente personale care ma legau de locatie, ci si pentru maniera in care este scris. Si-a pus sufletul acolo, nostalgia copilariei si viziunea personala - in care alterneaza pasiunea pentru filme, trecut, evolutie (si involutie), documentare si chiar Eliade.

Apoi, am urmarit secvente dintr-un film pe care am aflat mai tarziu ca l-a produs, scris, montat si regizat tot el, numit "Clipa asta minunata". Nu ma pot pronunta asupra lui, pentru ca (inca) nu l-am vazut in intregime. Am stiut insa ca o sa-mi placa si alte creatii ale sale atunci cand am descoperit unul dintre sonetele lui Vasile Voiculescu intr-un film ilustrat de el cu imagini din Bucurestiul anilor trecuti. Orasul meu preferat (desi il urasc uneori cu aceeasi intensitate cu care il simt al meu), in stransa legatura cu unul dintre autorii mei preferati.

In afara de acestea am mai gasit, printre altele, filme personale (din vacante), articole mai vechi scrise de el, dar si comentarii vis-a-vis de filme pe care le vazusem deja sau imi doream sa le vad de ceva vreme.

L-am cunoscut personal pe autorul lor de curand si am descoperit astfel un tip mai mult decat interesant, foarte atras de filme si de arta in general, care vorbeste cu pasiune despre subiectele care ii plac si care, cel mai important, poate, stie sa transmita cu ajutorul peliculei trairi si sentimente pe care multi dintre noi le avem si nu le constientizam sau nu stim sa le dam glas, ne arata o lume pe care o ignoram deliberat sau ne aduce aminte de vremuri pe care, desi le-am trait intens, tindem sa le uitam.

De cate ori nu vi s-a intamplat sa vedeti un peisaj minunat si sa aveti impresia ca visati ("asa incepe totul, ca intr-un vis":P), sa simtiti o adiere fina a vantului si sa aveti impresia ca ati calatorit in timp, sa ascultati zgomotul orasului si sa vi se para ireal? Nu v-ati dorit niciodata sa aveti o camera de luat vederi minuscula montata in retina, ca sa puteti imortaliza ceea ce vedeti si sa opriti astfel clipa, pastrand-o pentru eternitate pe pelicula, ca sa o puteti revedea oricand doriti?

Ei bine, AlexS poate face asta. Ne poate arata viata reflectata in cioburi de sticla, ne poata lasa sa ascultam zgomotul orasului printre note muzicale, ne poate arata locuri prin care trecem zilnic fara sa le vedem cu adevarat si ne poate dovedi, prin intermediul celei de-a saptea arte, ca BUCURESTIUL TRAIESTE!

Este titlul celui mai recent scurt-metraj semnat Alex Stanescu si puteti urmari mai jos trailerul publicat recent pe blogul autorului.





Despre "Gala Desenelor Animate" care ne-au imbogatit copilaria si adolescenta, un alt scurt-metraj produs de AlexS, puteti afla mai multe chiar de la el, asistand la re/difuzarea filmului, care va avea loc cat de curand.

Va invit sa vizitati acest spatiu in care isi publica on line creatiile, parerile si intamplarile personale, avand certitudinea ca asistati la inceputul carierei unui viitor mare cineast.

duminică, 11 mai 2008

Ceai cu apa de ploaie....




Am oprit apa de ploaie si am folosit-o pentru Marcelle cu sirop de artar... Aluneca in mine esenta padurii de artar. Am uitat sa adaug miere in ceasca... Desenez cerculete cu aratatorul in miere, cu privirea pierduta in gol si aer de Lizuca fara 'Dumbrava minunata' si fara soricar cuminte langa mine. Oare exista soricari cuminti? Cei pe care i-am intalnit eu erau niste dracusori nesuferiti, care-si bagau botul lung si curios peste tot. Din aceia care te musca de glezne si apoi se gudura pe langa tine, ca si stapanii lor.

Adorm pe veranda cu degetul in gura, ca un sugar. Visez un cal alb pe plaja, un cal ratacit care nu stie ce cauta acolo. Cand ma voi trezi, nu va mai fi nici urma de miere pe degetul meu. Imi voi prinde in par o floare galbena de hibiscus si voi porni spre plaja, sa caut cai albi rataciti in spuma marii. Purtand in mine seva de artar, ma voi indrepta spre alge, infruntand briza care se va strecura obraznica pe sub rochia alba...

Nici urma de cal alb. Toti caii de pe plaja sunt negri astazi. Asta ma face sa-mi doresc un cal aramiu, cu coama blonda. N-am stiut niciodata cum se numeste rasa aceasta de cai, dar stiu sigur ca n-am sa-i gasesc pe plaja. Au fugit de ploaie si s-au ascuns in munti, intr-o zi de toamna, schimbandu-si culoarea dupa frunzele din padure, ca sa nu-i mai recunoasca nimeni.

Mi-ar placea sa am un astfel de cal, sa ma plimbe toamna pe munte, sa ma ajute sa fug de toate gandurile rele care ma urmaresc cand nu ma aude nimeni. As vrea sa am un cal care sa-si schimbe culoarea in functie de locul in care ne aflam, ca un cameleon. Sa se faca verde cand urcam dealurile, auriu cand suntem pe plaja, albastru-verzui cand se lasa atins de apa marii, transparent cand ploua, cenusiu cand e ceata... Sa fie ireal si imposibil de recunoscut, asa cum sunt eu in visele mele. Un cal care sa-si transforme picioarele in roti cand ajungem pe autostrada, iar atunci cand ajungem in oras le transforma inapoi in picioare, lungi, lungi de tot, ca sa ma poata purta pe deasupra cladirilor. Sa sar cu el peste firele de telegraf, ca la curse, razand de pasarile care isi obosesc aripile ca sa ajunga atat de sus.

Rup o bucata de cer sa mi-o asez pe umeri ca mantie albastra si o simt cum imi intra in piele, in timp ce se topeste. Ma transform in pasare albastra si adorm pe un nor de pe care voi cadea de indata ce se va lasa sorbit de soare.

Numar secundele in cadere... Refuz sa zbor, astept sa ating apa marii si sa ma topesc in ea. 1,2,3,4...