Cum spuneam, sunt intr-o perioada relativ libera, pe care am dedicat-o filmelor si cartilor. Unele filme, pe care voiam sa le vad mai demult, asteptau cuminti pe dvd-uri imprumutate de la prieteni. Altele au fost alese din programul TV curent. Asa s-a intamplat si cu cel pe care l-am vizionat adineaori: "Instinct", in regia lui Jon Turteltaub. In rolurile principale, Sir Anthony Hopkins si Cuba Gooding Jr.
Despre Maura Tierney o sa scriu cu alta ocazie, ca sa explic de ce o urasc.:)
Alte pareri despre acest film,
aici si
aici.
Sunt persoana de sex feminin, pe alocuri sensibila:P, deci mi-au dat lacrimile in momentul in care gorila-tata, masculul care proteja grupul, moare incercand sa-si protejeze familia. Si asta pentru ca am identificat imediat liderul acelui grup de gorile cu tata. Mi-am amintit de momente in care m-am simtit protejata de el. La un moment dat, Ethan Powell, personajul interpretat de Anthony H., vorbeste despre fiica sa si marturiseste ca, daca aceasta s-ar naste din nou, ar luau-o cu el peste tot, referindu-se la regretul pe care il resimte acum pentru ca a indepartat-o instinctiv, nelasandu-i ocazia de a-l cunoaste si a impartasi impreuna revelatiile anilor sai de studiu - sau, mai degraba, anilor de "ratacire", cand de fapt reusise o extraordinara comuniune cu lumea animalelor, regasindu-si instinctele primare - pozitive.
Mai devreme vazusem o emisiune despre Elisabeta Lipa si familia ei, in care aceasta povestea cum fiul ei, intrebat fiind pe cine iubeste mai mult, pe mama sau pe tata (intrebarea clasica pe care oamenii destul de temebeli si cautatori de harta o pun uneori copiilor) - raspundea intotdeauna ca ii iubeste pe amandoi la fel. Refuza sa aleaga, desi era clar ca este foarte atasat de mama lui si probabil ca ea ar fi fost alegerea fireasca, pentru ca o vedea destul de rar. Mi-am amintit atunci ca, in copilarie, la intrebarea respectiva raspundeam, invariabil, fara sa-mi doresc a starni gelozii intre parinti, dar asa simteam atunci: TATA. Sora mea mai mica a gasit repede si explicatia: "pentru ca el aducea bani mai multi si ne rasfata"!
Dar nu era asta. Era faptul ca imi dadea libertatea pe care mama, mai autoritara si grijulie, nu ne-o lasa (aveam sa inteleg mult mai tarziu instinctul ei de a ne proteja si sa apreciez forma de educatie care ne-a ramas intiparita cu forta, dar al carei sens nu il intelegeam atunci). Ea ne certa, ne pedepsea, statea cu gura pe noi - cum se spune, avea mereu pretentii si "ne stresa". Tata, in schimb, cand ma intorc cu gandul in copilarie si caut momente legate de el, apare alaturi de mine in parc, la muzee, la cinema, in plimbari lungi prin oras (ma lua cu el peste tot si imi arata orasul, imi cumpara suc cu zapada, vata pe bat sau inghetzata de pepene galben - delicioasa - dar si o gramada de carti de la anticariate unde stateam impreuna cu orele si luam "la puricat" fiecare raft, albume de arta sau vederi cu imagini care ma captivau)...
Am fost primul sau copil si stiu ca m-a iubit enorm, din prima clipa, desi i-a fost teama, ca oricarui barbat, de momentul in care va deveni tata. Mama si bunica imi povesteau adesea cum ma tinea in brate cu foarte mare grija, temator, ca pe un bibelou pretios pe care ti-e teama sa nu-l spargi. Si n-o sa uit niciodata cand l-am auzit spunand despre mine: "erai atat de mica si nestiutoare si priveai lumea asta mare cu ochisorii curiosi"!. El, barbatul casei, leul, sa vorbeasca despre ceva, despre cineva - despre mine - cu atata sensibilitate! De cand eram mica a fost mandru de mine. Intotdeauna a sperat si a stiut ca o sa fac ceva cu viata mea, ca nu sunt o idioata, ca are motive sa fie mandru de o fiinta cu o asemenea personalitate. Oh, da, copil fiind aveam o personalitate foarte puternica. Eram si foarte, foarte sociabila, eram prietena cu toti vecinii si colegii parintilor mei, invatatm foarte usor si aveam o memorie remarcabila. Da, stiu ca ma laud singura, dar nu-mi fac probleme, fata de mine nu are sens sa fiu modesta. In plus, la fel de senin imi recunosc si lipsurile si erorile.
In gradinita, cand copiii se jucau in nisip, eu stateam "de vorba" cu directoarea, o femeie tanara si foarte frumoasa, in biroul ei, despre tot felul de tampenii. Uneori se alaturau conversatiei noastre si asistenta gradinitei, sau educatoarea (se numea Vicky, absolut intampaltor am ajuns mai tarziu sa-i adopt numele, ca pseudonim pentru un alter ego al meu; tot intamplator, un alt alter-ego al meu se numeste Monica, asa cum se numea o fosta invatatoare cu care ma intelegeam excelent, dar nu cred ca are neaparat legatura cu ea, pentru ca si mie mi s-a spus Monica in copilarie... poveste lunga;)). Mai tarziu, in scoala, eram prietena cu profesori considerati de temut de alti colegi, profesori care ajungeau sa-mi povesteasca amanunte personale din viata lor, ba chiar imi aduceau sa vad albume de familie... Oameni extraordinari, pe care ii apreciez si astazi si cu care aveam discutii interesante, mai ales despre carti sau "intamplari din viata". Despre profesorii pe care nu-i aveam la inima, voi scrie poate cu alta ocazie. Sau poate o sa-i iert.;)
Oricum, si in ziua de astazi, asta e cea mai evidenta calitate a mea, pe care am ajuns sa o descopar prin cei din jur: inspir incredere si instinctiv ii atrag pe cei care au nevoie de cineva demn de incredere. Instinctiv, incerc sa gasesc partea buna si frumoasa in orice om si sa-i ajut pe cei pe care simt ca pot sa-i ajut, chiar daca uneori nu-i pot ajuta decat cu prezenta, incercand sa le fiu alaturi si sa-i ascult.
"Primul tau cuvant stii care a fost? Nu mama, nici tata! Ingaimai primele sunete si stii care erau? EGO, EGO! Adica EU, in latina. De atunci, de la inceput de fapt, erai egocentrista, erai centrul universului, erai cea mai importanta!"
Copil fiind, eram a little star. Stiam sa scriu si sa citesc dinainte de gradinita, stiam sa interpretez povesti si scenete, ba chiar, la cinci ani, am inventat prima mea poveste! Stateam cu sora mea mai mica si am inceput sa-i spun o poveste inventata de mine. Mama avea treaba, dar ma asculta. Ea si-a dat seama ca personajul principal al povestii era tata. Se numea Cuibert. Mama spune ca asa il vedeam eu pe tata, pentru ca acel personaj, Cuibert, avea foarte multe plase. N-o sa uit niciodata seara cand tata a venit de la spital (fusese internat pentru peritonita) incarcat cu plase, habar n-am cum, desi operat, putea sa care atatea plase, si cate minunatii erau in ele! Multe portocale, "sahul", doua masinute chinezesti - una pentru mine si una pentru sora mea - a mea cu un ursulet Panda care, atunci cand masinuta mergea, se apropia de hrana, cealalta cu o maimuta care isi invata puiul sa mearga... si multe alte chestii... Poate, intr-adevar, pornind de la imaginea asta, la el ma gandisem cand creasem in mintea mea acel personaj... Era "my hero"!
In plus, am stiut intideauna ca este un tip foarte inteligent. Orice problema nu-si gasea rezolvare la scoala avea sa fie, in mod cert si simplu, rezolvata si explicata de el acasa; orice lucru se strica in casa era, intotdeauna, reparat de el. Poate de asta am si fost cam stricatoare, stiam ca "repara tata".
Si imi mai amintesc un episod... Aveam 17 ani, perioada in care ma imbracam mai ales in jeans taiati si camasi legate, purtam tricouri fara sutien sau cu sutienul la vedere (vremea bustierelor...), eram
very rebel si de o inconstienta incredibila... Aveam o privire foarte visatoare, undeva departe, pe care o am si acum uneori, dar ceva mai rar, atunci cand mintea mea tese diverse scenarii. Eram intr-un tramvai si ma asezasem pe un scaun, la un metru sau doi departare de tata, care vorbea cu mama, daca nu ma insel, asezata si ea pe un scaun, mai in spate. Un tip, cam
gipsy el de fel, imi facea ochii dulci, iar eu nu observam nimic, ma uitam pe fereastra si visam la ale mele. Tata in schimb il urmarea de la distanta. La un moment dat tipul a venit si nu stiu ce m-a intrebat sau ce a zis, chiar nu-mi amintesc, dar a avut o tendinta de a ma atinge, sa ma ia de mana sau ceva de genul asta. In secunda aceea tata a fost langa mine si i-a spus, relativ respectuos, printre dinti (cred ca daca "the gipsy man" nu s-ar fi indepartat imediat apoi se alegea cel putin cu un pumn serios): "Domnule, pleaca imediat de langa copilul meu!" Imi amintesc expresia ingrozita de pe chipul tipului care a ingaimat doar "copilul..." privind spre mine, care numai a copil nu aratam, ba chiar astazi daca as vedea o
young girl imbracata asa si cu coama in vant de parca a fost la "lectia de echitatie" (exprimare frumoasa pentru calarie), as zice ca si-o cauta cu lumanarea. Imi amintesc si furia din ochii tatei si faptul ca, desi impresionata de instinctul lui protector, nu m-am abtinut sa nu rad tot drumul spre casa, pentru ca spusese "copilul meu". "Nu mai sunt mai tata chiar asa copil", ii spuneam eu, iar el imi spunea: "pentru mine o sa fii intotdeauna copilul meu, chiar si cand o sa fii maritata!"
Mi-am amintit de toate astea vazand acest film, in care personajul interpretat de Anthony Hopkins este Ethan Powell, un antropolog ce este dat disparut in Africa, unde studia gorilele, pentru ca peste doi ani, cand reapare, sa se afle ca se indeprtase de buna voie pentru a se alatura unei familii de gorile, ajungand sa fie acceptat drept unul de-al lor. Cei care il cautasera ii vaneaza, la propriu, familia de gorile, iar el, incercand sa le apere, ucide doi oameni. Pentru ca este salbaticit si a devenit atacator, este impuscat in picior de catre conducatorul celor care il cautasera, moment in care masculul lider al tribului de gorile sare sa ii ia pararea lui, omului, care devenise unul de-al lor. Liderul gorilelor este atunci ucis, la randul sau, desi isi proteja familia. Ethan refuza sa vorbeasca si este inchis intr-o inchisoare de maxima securitate, unde autoritatea este data unor politisti mai mult decat idioti
(urasc din tot sufletul sa vad cum oameni de o prostie, ignoranta si nepasare mai mult decat evidente ajung in posturi de conducere si au astfel posibilitataea legala de a-si exercita autoritatea prin violenta si abuz psihic)!!!. Cu cateva zile in urma am revazut si "
Inchisoarea ingerilor", deci sentimentul de aversiune fata de astfel de autoritati este cu atat mai accentuat.
Cand Dr. Theo Calder (Cuba Gooding Jr.) ajunge la el si il determina sa vorbeasca, ajunge, desi nu asta-i fusese intentia, sa-l inteleaga si sa tina la el, incercand ulterior sa-l ajute sa-si recapete libertatea. In acest proces de cunoastere si respingere-apropiere cei doi ajung sa schimbe intre ei rolurile medic-pacient si aici remarcam apropierea lui Ethan de personajul din "Tacerea mieilor" - Hannibal Lector. Omul care stie sa-si foloseasca inteligenta si instinctul pentru a-si cunoaste interlocutorul pana in cele mai intime si adanci ascunzisuri din mintea lui, determinand ulterior proocesul prin care acesta ajunge sa se cunoasca mai bine si sa ofere raspunsuri unor intrebari pe care nici nu constientiza ca sufletul lui avea nevoie sa le formuleze.
In final, amandoi raman imbogatiti spiritual si isi recapata ceva: Ethan libertatea (evadeaza din inchisoare, ajutat de "familia" formata din colegii pe care ii protejase, la randul sau) si forta de a trece peste pierderea familiei de gorile, in acelasi timp in care reface apropierea de fiica sa (Lynn Powell - Maura Tierney); Dr. Calder isi recapata libertatea spirituala si trece peste "statutul" de pupincurist al carui scop in viata era sa joace corect jocul care ducea la avansarea in cariera. In plus, aflam, din biletul pe care Ethan i-l lasase inainte de a evada, ca:
"Libertatea e dincolo de gardurile pe care le construim singuri!"Trebuie sa recunosc ca acest citat imi va ramane intiparit in minte si voi incerca sa-l exploatez la maxim, in procesul de a darama sau mai degraba sari peste gardurile astea pe care le-am construit in jurul meu, sau am permis sa fie construite de altii. M-am intors in trecut, in perioada cand eram "daddy's little girl" si in fata mea se deschideau multiple posibilitati, pe care le-am anulat singura sau le-am permis altora sa le inchida. O iau de la inceput. Sunt protejata de instinctul patern (ma vegheaza si mama, de undeva de sus - si am incredere sin in alte forte superioare),dar mai ales am incredere in mine si daram gardurile inutile. Admir culorile libertatii si adulmec aroma unui viitor pe care il voi construi pe alte criterii, in masura in care depinde de mine. Pe criteriile mele mai vechi, pe care la dadusem uitarii.
In acelasi timp, imi voi pastra tendinta de a ma baza pe primul instinct, in aproape orice, pentru ca primul instinct s-a dovedit, de cele mai multe ori, alegerea corecta in ceea ce ma priveste. Sigur ca se intampla si sa ma insel si sunt dotata cu destula minte incat sa-mi dau seama ca daca primul instinct e influentat de furie, manie sau invidie - nu este de urmat. Vorbesc aici de acel instinct care ma ajuta sa inteleg unele lucruri sau sa iau anumite decizii, desi nu imi explic neaparat procesul mental prin care am ajuns la concluziile respective. Pentru asta voi avea nevoie, poate, desi nu imi propun neaparat, de anumite studii de psihologie. Nu imi propun asta, pentru ca nu vreau si nu incerc sa ma psihanalizez, si nu fac asta nici cu altii. Nu incerc nici macar sa ma cunosc. Scopul e sa am o viata de care sa fiu multumita, si chiar cred ca asta se poate intampla si fara sa stiu in ce fel se fac legaturile intre sinapse, intre ganduri constiente si subcontiente etc. .
Imi fac timp pentru mine si am grija sa am raspunsuri demne de admirat si invidiat cand ma intreaba cineva: "ce-ai mai facut"! Vreau sa-mi contruiesc viata dupa propriul model arhitectural. Sunt constienta ca trebuie sa tin cont si de anumite reguli, pentru rezistenta
constructiei si incadrarea ei in spatiul arhitectonic.
