Dolce Vita

miercuri, 16 ianuarie 2008

Binele se administreaza intotdeauna in doze (prea?)mici...

Am avut mai mult timp liber si l-am dedicat unor carti si filme, alese (aproximativ) aleatoriu. Concluzia de mai sus a fost sustrasa din cateva dintre acele filme ("Rue des plaisirs" (cu Laetitia Casta, Patrick Timsit si Vincent Elbaz), "La belle histoire" (cu Béatrice Dalle, Gérard Lanvin si Patrick Chesnais ), "Head in the Clouds" (cu Charlize Theron, Penélope Cruz si Stuart Townsend)... Nu le laud, nu mi s-au parut filme "de vazut", nu le-as recomanda neaparat, desi am ramas si cu unele imagini placute (adooor moda retro) si am apreciat muzica (old french, spanish gipsy, classical jazz, girl tango).

Insa, un amanunt pe care il uit uneori, si l-am remarcat undeva si printre "randurile" acestor filme, este acela ca adevaratele momente de fericire, intensa, in care te simti cu adevarat implinit, in care zbori si arzi si-ti canta inima, sunt foarte scurte. Intotdeauna. Nu cred in "Carpe diem", cat cred in "TRAIESTE THE FEELING". In final, nu ramanem decat cu franturi de amintiri. E foarte important sa le facem sa merite sa fie memorate. Nu conteaza daca iubim o data sau de fiecare data, cat conteaza sa nu trecem pe langa, sa nu ratam sentimentul, sa nu-l desconsideram. Nu conteaza daca ni se raspunde, daca dureaza mai mult sau mai putin, daca ne dezamageste sau ne flateaza, daca celalalt e pe aceeasi lungime de unda sau dimpotriva, ne pierdem in cuvinte si (ne)intelesuri... Conteaza sa poti sa te bucuri sincer de ceea ce ai si sa stii sa te bucuri ca ai trait asa ceva chiar si atunci cand s-a terminat, sau cand lumina zilei a dezvaluit alte proportii ale povestii si a sters stropii de vraja. Tendinta fireasca e sa regretam atunci cand starea de bine, de fericire, de euforie a luat sfarsit. E logic sa fie asa. Intrebarea care ar trebui sa apara este: "Am fi preferat sa nu fim deloc fericiti, decat sa fim doar pentru o foarte scurta perioada si sa traim apoi cu regretul ca s-a terminat?"... Raspunsul il alege fiecare in functie de fire. Oricum, realitatea nu depinde intotdeauna (ba chiar rareori) de dorintele noastre. Eu vreau sa invat sa ma bucur de tot ce am avut frumos, sa nu minimalizez valoarea a ceea ce am trait, invaluind amintirea in tristete si regrete. S-a terminat. Pacat. Dar a meritat fiecare secunda. Am fost printre putinii norocosi care au meritat sa aiba parte de acea fericire.


Rue des plaisirs







Cu Laetitia Casta in rolul prostituatei Miriam, care avea si calitati vocale, pe langa cele evidente, prostituata ce ajunge sa fie adorata de Petit Louis, interpretat de Patrick Timsit, care, constient de imposibilitatea de a fi vreodata iubit de ea, mai mult decat un prieten apropiat, isi dedica viata incercarii de a a avea grija de ea si de a o ajuta sa fie fericita. Merge pana intr-acolo incat aranjeaza ca Miriam sa-si "intalneasca intamplator" iubirea vietii, pe tanarul si foarte atragatorul Dimitri Josco, interpretat de Vincent Elbaz. Fata isi gaseste fericirea in bratele lui, dar numai in reprize scurte, orgasmatice. In rest, ajunge sa "munceasca" peste norma (nu am pus ghilimelele pentru ca nu consider prostitutia o forma de a munci (sau de a fi muncita), ci pentru a sublinia caracterul meseriei practicate de aceasta tanara care, pentru a-si intretine iubitul, pentru a plati camerele de hotel in care se intalneste cu el, trebuie sa se culce cu altii) si asta, paradoxal, tocmai pentru a petrece mai mult timp cu el. Dimitri are probleme cu lumea interlopa (de la trafic de tigari) si ajunge sa fie ucis in fata iubitei sale, care este, la randul ei, ucisa, si asta nu in timpul urmaririlor, nu dupa ce au fost sechestrati, ci exact cand le era "lumea mai draga", in timpul unui picnic, avand parte de un peisaj incantator, pe malul unui lac, pe fundal auzindu-se muzica interpretata de ea, de pe discul pe care in sfarsit reusise sa-l inregistreze - indeplinindu-si astfel visul de a ajunge o artista cunoscuta si de a depasi promiscuitatea in care traise.

Concluzie: profita de fericire atunci cand o ai, bucura-te de ea cat poti, pentru ca se poate termina totul in doar cateva secunde.

Mi-a placut comentariul lui Andrei Gorzo dupa ce a vazut acest film, l-am gasit aici.

5 comentarii:

Stefan spunea...

vazut unde, cum, de unde?

Anonim spunea...

ohh.. imi pare bine sa vad si pe altii care au aflat secretul :D

Anonim spunea...

nu carpe dimem ci traieste the feeling???...tu chiar crezi aberatiile astea?ahum.

Annie spunea...

@memmories: nu era un secret, doar ca uneori uit astfel de amanunte... Mi-ar placea sa existe cineva sau ceva care sa-mi aminteasca aceste lucruri la momentul potrivit, nu asa, din cand in cand...

@anonim: da, cred aberatiile astea, la momentul editarii.:P Daca ma razgandesc in timp, anunt.:) La mine functioneaza rau aceasta "constientizare", adica, atunci cand realizez ca am motive sa fiu fericita, in loc sa enjoy the feeling, ma gandesc: "fuck, o sa treaca repede, sa vezi ca o sa vina ceva rau, sa vezi ca o sa se termine, o sa uite etc."... De aici am "scornit" si expresia-notiunea de bine imperfect. Binele este imperfect, in opinia mea, cand nu-l constientizezi ca atare, cand nu iti este de ajuns - mai vrei ceva sa-l completeze sau te temi de cum o sa fie cand o sa se termine. Who are you?

Annie spunea...

@anonim: p.s. traieste the feeling, as in enjoy the feeling, mai presus decat "traieste fiecare zi ca si cum ar fi ultima", care mi se pare chiar o aberatie... N-ai cum sa traiesti o viata intreaga fara regrete. Nici macar o zi. Mereu apare ceva, te dezamagesti singur sau n-ai chef de cineva sau apare ceva, orice, sa strice pseudoperfectiunea zilei. Traieste clipa e deja prea mult. Insa sa te bucuri de ceea ce simti, cand ai motive sa fii happy, sa incerci sa enjoy si sa pretuiesti the feeling (mai sus m-am referit la love (happy)feelings, dar eu ma pot simti fericita si citind o carte care imi place, vazand un film bun, fiind pur si simplu cu una sau mai multe persoane dragi, savurand o limonada, dansand intr-un club...:P), ei bine, mi se pare un exercitiu folositor. Nu generalizez. Nu-l impun nimanui. E o fisura in sistemul meu, pe care am constientizat-o si incerc sa o repar. Vreau sa invat sa ma bucur de ce am (sau am avut) fara sa accentuez regretul ca nu dureaza sau ca vreau mai mult. Imi contesti dreptul la aberatie?:)