Intr-o zi, a venit si s-a asezat langa mine, pe banca, fara sa spuna nimic. M-a privit o fractiune de secunda, zambind, asa ca i-am zambit si eu, dar deja nu ma mai privea. Se uita la copiii care se jucau in parc si zambea.
A stat asa cateva minute... poate mai putin, dar de ajuns pentru mine sa-i analizez trasaturile ascutite, obrazul neras, tamplele, camasa gri, bluza legata peste umeri si cureaua ceasului, din piele neagra cu efect de reptila.
Apoi s-a apropiat mai mult si mi-a privit desenul. Priveam copiii, dar desenasem copacii si ratele salbatice care se intrezareau departe, pe lac. Nici-un chip schitat. Doar un balansoar gol.
Si atunci am simtit ca trebuie sa-i explic, sa-l fac sa inteleaga cumva, ca nu mi-e teama de viata, ca imi plac mult copiii si imi doresc si eu unul intr-o zi, ca nu sunt una dintre acele asa zise artiste care stiu sa picteze doar peisaje si flori, ca stiu sa desenez si oameni si sa surpind bucuria sau melancolia in ochii lor, ca de fapt nici nu ma consider artista, desenez din placere, am doar cateva caiete de schite si nu ma poate judeca dupa acest desen inspirat de soarele din apa, pe care nu stiam sigur cum sa-l surpind in alb-negru... De fapt, am simtit ca trebuie sa-i spun tot, tot, sa stie bine cine sunt, ce caut acolo, sa-i vars toata viata mea in palme si sa-l las sa o soarba ca sa-mi gasesc un loc mai bun in fiinta lui.
Unde-mi sunt cuvintele? Cum sa incep? Oare o sa inteleaga, o sa ma recunoasca, o sa stie ca am fost a lui intr-o viata anterioara? Sigur ca stie asta, altfel de ce s-ar fi asezat langa mine? De ce s-a apropiat atat de firesc, de parca ar fi stiut ca il astept acolo dintotdeauna?
M-a privit in ochii si mi-a zambit din nou, inainte sa se ridice si sa-si continue plimbarea pe alee, detasat, ganditor, absent.
L-am pierdut din nou...
