The most beautiful sad girl... II

Am auzit-o suspinand in timp ce dormea. Visa ceva si, din cand in cand, aripioarele ei stravezii tremurau nervoase, in spasme de scurta durata. Ii era frica de ceva. As fi vrut sa o pot ascunde undeva, sa-i gasesc un loc unde sa se simta in siguranta, dar stiam ca nu poate supravietui in lumea noastra. Era prea mica, prea firava, prea transparenta, prea altfel...

Spre seara, mi-am facut un ceai de iasomie. Cred ca aroma lui a trezit-o. Parea mai linistita. S-a asezat incet pe marginea cescutei si a sorbit putin din ea, aplecandu-se pe margine, in timp ce se tinea de toarta de portelan. Era amar si s-a scuturat din toata fiinta ei mica, strambandu-se caraghios. Am inceput sa radem amandoua si s-a asezat pe umarul meu, unde a stat cat timp m-am dus la bucatarie si am luat cuburi de zahar brun, ca sa le topesc in ceai. O fascinau caramizile acelea maronii si dulci, le privea uimita si curioasa. In lumea ei nu exista asa ceva.

- Ai mai baut ceai de iasomie pana acum?
M-a privit putin inainte sa-mi raspunda si vocea ei s-a auzit apoi ca un clinchet de clopotel, in timp ce se cuibarise intre faldurile servetelului de matase.
- Am baut roua de iasomie, in diminetile de vara. Am baut si roua de trandafiri, si de liliac, si de lalele. Roua florilor e hrana noastra. Si mierea salbatica. Albinele ne sunt prietene. Toate insectele ne sunt prietene, doar ca unele... sunt putin invidioase, stii? Pentru ca ele nu pot sa viseze. Nici nu stiu prea bine ce inseamna sa visezi, cat de periculos si minunat poate fi, dar isi doresc asta. Uite ce-am patit eu! Am intrat in vis si nu mai pot sa ies. As da orice sa ma intorc, mi-e atat de dor! Lumea voastra e si ea frumoasa, dar e atat de frig aici! Si... aici sunt singura! N-am gasit nici macar o singura fiinta ca mine! Am lasat pe cineva acolo si, si... eu... nu stiu, nu pot sa...
A inceput sa planga. S-a ghemuit pe servetel, cu genunchii adunati sub barbie, si a plans aproape un minut intreg. S-a linistit brusc cand a ridicat privirea spre mine si mi-a observat o lacrima ce se pregatea sa coboare de pe gene.
-Il iubeai mult, nu-i asa?
-Dar... de unde stii? Cum de ti-ai dat seama? Tu...
-Da, si eu. Dar la mine e putin diferit. Eu nu m-am ratacit. S-a ratacit el, in visul altcuiva. Nu stiu sigur daca e fericit acolo, dar... Nu cred ca vrea sa se intoarca. Si, chiar daca ar vrea, l-as trimite inapoi. Fata in visul careia s-a ratacit il iubeste si ea mult. Ar muri daca el ar pleca. Nu pot sa-i fac asta, intelegi?!
-Bine, dar cum ai sa poti trai asa? Cine te ajuta? Cum de poti inca sa zambesti? Nu inteleg! Stiam ca voi, oamenii, sunteti puternici, in ciuda faptului ca sunteti muritori, dar nu e drept! Eu nu ma pot intoarce, n-am de ales, dar tu? O sa mori intr-o zi! Iarta-ma ca iti amintesc asta, dar voi chiar nu traiti pea mult! Ce sens are o viata traita asa? Cum sa alegi sa fii singura cand... cand e atat de aproape?
-Nu e chair asa dificil cum pare. Cand omul isi intelege destinul si isi asuma fiecare gest, traieste dupa cum alege. Eu am ales sa-l veghez de la distanta. Intelegi?
-Deloc! De ce sa alegi asa ceva? Ai ales singura sa fii nefericita! De ce?
-Nu e asa. Nu sunt total nefericita. Il pot face fericit si de la distanta. Pot vedea ce se intampla in visul lui, asa cum pot vedea si ce se intampla in visul ei. Destinul meu este sa-l fac fericit, nu conteaza cum fac asta si de la ce distanta! Acum intelegi?
Nu mi-a raspuns. Eram deja imbracata intr-o rochita de matase rosie, in care imi place sa dorm. S-a asezat pe marginea decolteului, ganditoare, si m-a insotit peste tot. A citit cu mine cateva pagini din cartea de pe noptiera, inainte sa adormim amandoua.

Dimineata, inainte sa ma trezesc, am visat-o. Imi canta la ureche, o melodie trista si linistitoare in acelasi timp, susurata cu glas de izvor.
"O sa fiu langa tine mereu/Oriunde mergi, oricat ti-ar fi de greu/Iti voi sterge lacrimile/Iti voi adia visele/Cu un suras!"

Cand m-am trezit, am cautat-o peste tot prin camera. Nici nu stiam cum o cheama, ca sa o strig pe nume! Disparuse, ca si cum n-ar fi fost nicicand. Mi-a parut atat de rau! Imi dadea o senzatie de siguranta, de bine, de implinire faptul ca e atat de mica si neajutorata si ca poate avea incredere in mine. Speram sa o pot ajuta sa se intoarca in lumea ei, chiar daca ea spunea ca e imposibil. Poate... Cine stie, poate gaseam o cale ascunsa, o portita! De ce a preferat sa plece?

Am intrat la baie sa-mi spal fata cu apa rece, ca sa ma pot trezi. Poate ca a fost doar un vis. Era prea ireala. Si-atunci, de unde gustul asta amar?

Cand m-am privit in oglinda, nu mi-a venit sa cred! Fusese cu mine tot timpul! Ramasese aproape de decolteu, transformata in talisman. De asta mi-a spus ca o sa fie langa mine mereu! Nu plecase! S-a gandit ca o sa-mi fie mai usor daca ramane aproape, ea, o fiinta ireala, diferita, dar cu un vis atat de aproape de al meu.