Dolce Vita

duminică, 9 martie 2008

De ce nu vrei sa ramanem copii?



Iti mai amintesti cum ma trezeai in fiecare dimineata cu o bataie usoara la fereastra dormitorului? Cum ma luai cu tine in expeditii, sa cunoastem fiecare frunza si fir de iarba, fiecare melc si fiecare albina, fiecare joc pe care mintile noastre de copii il plasmuiau pentru a ne desena zambete pe chipuri? Iti mai amintesti cum radeam mai tare decat ploaia si cum ne luam la intrecere cu vantul? Cum nu ne era teama de nimic pentru ca aveam siguranta inconstientei? Cand pentru orice suparare ma impacai cu un zambet si pentru orice intrebare inventam raspunsuri inspirate de povesti?

De ce nu mai locuim in povesti acum? Unde s-au pierdut visele de atunci? De ce nu mai avem curaj sa intrebam, sa spunem, sa cautam? Ce raspunsuri poate da tacerea, lipsa de nebunie, inchiderea sufletului in cutii metalice? Toata copilaria in care asteptam sa crestem a ramas acum in urma, se intrevede cu greu in ceata amintirilor celor mai dragi si ne surade trist. Am pierdut avantul de atunci, increderea in noi si in finaluri fericite. Acum nu mai stim decat sa traim mecanic si sa asteptam, fara sa stim sigur incotro ne indreptam. Ne blocam in fata obstacolelor pe care le-am ridicat singuri. Stim sigur ce ne dorim, dar ceva ne opreste din drum de fiecare data. Nesiguranta.

Copilul din mine parea trist, dar visa infint mai frumos decat o fac eu acum. Copilul din mine stia unde vrea sa ajunga si nu-i pasa daca avea voie sa iasa din casa, sa traverseze strada, sa se catere pe cladiri inalte sau sa se joace cu focul. Dimpotriva, facea tot i se spunea ca nu are voie! Si era un copil fericit, chiar daca nu stia sa defineasca fericirea, chiar daca avea uneori o privire trista si intrebatoare. Copilul din mine nu se conforma decat regulilor gramaticale si formulelor din algebra, desi le ura. Ajungea mereu unde voia, chiar fara sa stie daca a parcurs liniar un drum anume pana acolo. Nu regreta nici o greseala, ci invata din mers, amestecandu-se in jocurile altora.

Copilul din mine mi-ar desena fluturi pe obraji daca m-ar cunoaste acum, mi-ar ridica zambetul spre cer si ar aprinde stele sa lumineze in noaptea din mine. Mi-ar prinde flori albe si roz in par si m-ar indemna sa tac, ca sa ascult muzica diminetii. M-ar invata sa ma joc din nou si m-ar duce sa ma plimb cu barca in Cismigiu si cu vaporul in Herastrau, m-ar duce sa fur fructe din parcul Politehnicii si sa fac poze sub bolta de trandafiri din Gradina Botanica, m-ar plimba pe strazi launtrice ca sa adulmec parfumul de regina noptii si hortensii din gradinile celor bogati si tristi. M-ar indemna sa le zambesc batranilor si copiilor deopotriva. M-ar duce in Parcul Libertatii si m-ar lasa in carusel pana m-ar cuprinde cea mai ametitoare betie, betia fericirii, care apare doar cand te simti in siguranta, o siguranta pe care numai inconstienta ti-o poate da.

Iti mai amintesti cum vorbeam cu cainele vecinilor ca sa nu te bage in seama pana sareai gardul, ca sa-mi aduci piersici? Cum nu indraznea nimeni sa-mi faca vreun rau, pentru ca eram prietena ta? Cum iti pansam zgarieturile din genunchi, folosind rivanol luat pe furis din dulapul de medicamente al mamei tale? Cum imi pastrai mereu jumatate din napolitana, sau din guma de mestecat, sau din bomboana, la fel cum iti pastram si eu? Cum ma sarutai apasat pe obraji inainte sa mergem la culcare, fiecare la casele noastre?

De ce nu vrei sa ramanem copii?

6 comentarii:

Anonim spunea...

cine a spus ca nu vreau? :P

Alex spunea...

asta e cel mai frumos articol pe care l-am citi aici la tine... nici nu stiu ce sa ami spun, chiar eu incerc acum sa ma lupt sa mai raman copil... iti doresc sa reusesti si tu si sa ti se para ca e cel mai bine sa mai ai si un strop de nebunie, de curaj, sa mai speri si sa mai visezi... ai grija de copilul din tine si poate vreodata o sa ne vedem la vreun sotron intr-o seara tarzie de vara sau poate vom juca vreo leapsa si vom rade zgomotos :)... Buna seara !

Elisa spunea...

chiar daca vremea copilariei a trecut, ne ramane sufletul, nu uita!

Ana St. spunea...

ce dor imi e de copilarie...as da orice sa mai pot trai macar o zi din acea perioada :(

Mango spunea...

Acest comentariu este destinat unei persoane care prepara cea mai delicioasa "home made lemonade" din cate stiu eu. Iti multumesc pentru ca fiecare din cuvintele tale sunt pline de intelepciune si o teribila bucurie de viata.

Annie spunea...

@Marius: Vrei?:)

@Alex: Multumesc, Alex. Cat despre sotron, nu m-as mira deloc, eu cred ca orice e posibil. Chiar mi-ar placea.;

@Rozana: O sa incerc sa-mi amintesc, Rozana. With a little help from my home made lemonade guest/friends. Oricum, eu tot sper sa pot readuce in plin plan din cand acea perioada, sa pot fi uneori un copil rasftat si lispit de griji.;)

@Anna Pocket Girl (te-am botezat, ce vrei:P): Dar poti! Pe bune acum, ce te opreste? Nu mai sunt vechii prieteni? Nu mai sunt locurile acelea? Nu mai esti tu? Eu cred ca imaginatia ne poate duce oriunde. Chiar si calatoriile mentale in trecut ne pot inveseli. De ce te intristezi ca nu mai e, in loc sa te bucuri ca a fost? Incearca. Need help?;;)

@Mango: Iti multumesc, faptul ca gandesti asa inseamna foarte mult pentru mine. De fapt, de asta am numit blogul asa, ideea initiala era sa para o casuta primitoare, un fel de conac de pe vremuri, unde imi primesc musafirii cu retete pe care putini le mai stiu sau se mai ostenesc sa le prepare, si unde putem vorbi despre orice, oricand. Like a very special secret place. Speram sa pot schimba si modelul tapetului.:) Intre timp, am deviat de la idee, am inceput sa scriu si lucruri care nu-si au neaparat locul aici, dar ma bucur ca ai primit mesajul oricum. Esti binevenita oricand, pentru ANNIEthing!:)

p.s. Si mie imi place la tine, chiar foarte mult.