RIP, all of you... All of us, let's remember how it was, how they were, how we were...

Astazi am revazut pe VH1 Nirvana Unplugged, un concert pe care l-am vazut pana acum de foarte multe ori, in special in anii adolescentei, cand rockul alternativ avea acelasi efect si aceeasi insemnatate pentru tinerii de atunci pe care le au un Tiesto sau un Van Dyk pentru tinerii de acum. O prietena il avea inregistrat si ni se intampla sa urmarim caseta, cand eram la ea, in timp ce probam, ne machiam, povesteam etc. Concertul adolescentei mele, amintindu-mi ritmurile de atunci, gustul de vodka in diminetile de iarna si ness cand rasarea soarele dupa nopti nedormite, ochii albastri, verzi sau caprui spre verde, el rebel, nesigur, nebun si cel mai bun, idol si best friend like in acelasi timp... Anii '90. Cei care incearca acum betii si nopti pierdute, increderea absoluta si libertatea alternand zgomotul lanturilor, au un aer atat de trist si expirat... Sunt ani care nu se intorc. Nu mi-e dor de ei, nu vreau sa se intoarca, nici sa-i schimb. Nici nu i-am gustat prea mult, i-am sesizat mai mult de la distanta, sau mai bine spus in trecere.

Constat doar ca adolescentii din '90, desi erau obsedati de aceleasi teme care ii obsedeaza si pe cei de azi (viata, moarte, trecut, prezent, viitor, dragoste, sex, droguri, scopuri, tradare, minciuna, incredere, prieteni, pasiuni, timp liber, creatie, schimbare, distractie, protectie, grija, fara grija, de ce?, cu cine?, pana cand? FUCK etc.), traiau in alte ritmuri si aveau alte invelisuri. Rochite cu floricele, purtate peste colanti cu margine dantelata si bocanci, pantaloni evazati sau stretch sau f. largi, adidasi albi cu sirete fosforescente, jeans taiati, franjurati si decolorati, pantaloni scurti de piele purtati cu ciorapi cu jartiere sau sosete lungi peste genunchi (generatia "Non e la rai", Ambra), par in culori naturale cu mult volum, permanent (yuck:D), apoi tunsori desucheate, bentite, codite impletite, afro. In perfecta comuniune cu pletosi, jeans, leather jacket... acorduri de chitara noaptea tarziu. Cantece pe care le uit pe zi ce trece si care ma faceau sa ard sau sa respir atunci.

Ploaia de la Karma...
Sunt tanar, doamna, si vinul ma stie pe de rost...
Nu e nimeni pe strada...
Calugarul din vechiul schit...
Sound of silence...
16 ani si doi ochii negrii...

Minulescu, Bacovia si Stanescu. Motoarele. Accidentele. Cainii dresati. Tatuajele. Prima betie. Briceagul al carui tais am vrut sa-l testez in palma dupa prima (si singura) betie si durerea taieturii pe care n-am simtit-o decat a doua zi de dimineata. Leaganele din parc. Capse, fermoare, metal, piele, carouri, negru, rosu... Cercei si medalioane cu cruci si cap de mort. Cranii. Gloante. Oase si dinti. Tinte. Chitaristii. Da, chitaristii, nu solistii. Chitaristii bruneti, sobri, duri, reci, irezistibili, care "faceau" toata melodia, care faceau chitara sa planga si aprindeau fetele cuminti care se potrivesc atat de bine cu baietii rai.
Primele sprayuri colorante pentru par. Suvite verzi si albastre. Fum de Carpati, LM, Marllboro. Ameteala dulce amaruie. We all thought we gonna rule the world.



Cum spuneam, am vazut acel concert de foarte multe ori. De-abia acum insa am sesizat prezenta violoncelui in "All apologies". De-abia acum am remarcat cu adevarat lumanarile de pe scena si florile albe. Albe si pure, potrivite si pentru nunta, si pentru botez, si pentru inmormantare, pentru ca sunt florile ingerilor. Concert de adio? Concert testament?

Kurt Cobain (Nirvana)a fost divinizat dupa ce a murit. Michael Hutchense (INXS). Jim Morrison (The Doors). Freddie Mercury (Queen). John Lennon (The Beatles). Elvis. James Dean. Natalie Wood. Marilyn Monroe. Lady Di. Anna Nicole Smith. River Phoenix. Aaliyah. Tupac Shakur. The Notorious B.I.G. Mihaela Runceanu. Teo Peter. Florian Pitis. Brad Renfro. Heath Ledger. Iubiti, admirati, controversati in timpul vietii, venerati dupa moarte. Unii s-au sinucis, altii au murit in accidente stupide, altii nu se stie nici acum daca sau de catre cine li s-a comandat moartea.



Cert este ca au disparut prea devreme. Si nu ma pot abtine sa nu ma intreb cum ar fi fost astazi. Si ce alte roluri, ce alte albume si ce alte acte de rebeliune ne-ar mai fi scandalizat daca mai traiau cativa (zeci de?) ani. Care e lectia pe care ar fi trebuit sa o invatam? Ca n-am stiut sa-i pretuim cat traiau? Ca ar fi ajuns si ei expirati daca se manifestau astazi la fel de rebel ca si atunci, ca si cei din generatiile '60 si '90 (e interesant ca acesti ani au astazi cei mai multi nostalgici, nu pentru ca mi-au placut mie, dar fostii hipioti si fostii rock&rap&techno teens, cei mai cei la vremea lor, sunt cei carora le vine enorm de greu acum sa foloseasca (si sa recunoasca o farama de adevar in) expresia "pe vremea noastra")?

Cand revad chipuri din trecut, locuri, videoclipuri, haine, poze, parfumuri (colectionez sticle de parfum si fiecare flacon imi aduce aminte de starile pe care le aveam cand purtam parfumul respectiv) imi dau seama ca nimic nu s-a schimbat si totusi nimic nu mai e la fel. Paradoxal si ciudat. Greu de explicat si totusi logic.
Toti cei care au fost, toate cele care s-au intamplat, au avut scopurile si menirile lor. Imi pare rau pentru cei care au trecut. Poate nedrept. Poate prea devreme. Poate nu inteleg eu de ce si nu stiu sa invat din dramele lor. Poate noi toti ar trebui sa pastram momente de reculegere, pentru cei care au fost si pentru cei care am fost. Pentru cei care ar fi trebuit sa fim. Pentru cei care vom fi.