29 februarie 2008 ;)... ;;)... :D

Ok, ok, recunosc. N-am nici un chef de scris. Dar astazi este o zi speciala. Se intampla o data la patru ani sa apara in calendar data de 29 februarie.:D A intervenit tentatia (superficiala) de a avea in blog un post datat cu aceste cifre rarissime:29.02... Sunt nascuta pe 29 (aprilie), asa ca este una dintre cifrele mele preferate (alaturi de 7, 9 si 23), chiar daca nu s-au intamplat numai evenimente fericite la acea data.

N-am inceput anul cu dreptul. Am pierdut un prieten drag chiar din primele zile. Acum suntem in ultima zi a lunii februarie si, la fix doua luni de la inceperea anului, n-am implinit nici una dintre rezolutiile pe care mintea mea le plasmuise anul trecut si le dedicase acestei perioade. S-au intamplat insa altele, poate mai importante decat cele pe care mi le dorisem eu!;)

Cum spuneam, am pierdut un prieten drag. Am o tendinta autodistructiva atunci cand mi se intampla astfel de finaluri nedorite. Indiferent daca era vorba de o poveste de iubire, de un stil de viata sau, cum era in acest caz, o prietenie pe care o consideram deosebita, pentru ca aveam multa incredere in persoana respectiva. Cand au loc astfel de finaluri, mai ales inexplicabile la momentul respectiv, am tendinta de a da toata vina pe mine. De a ma simti inutila. Imi vad toate defectele sau imi inventez unele noi si le dau proportii gigantice. Ma vad undeva foarte jos si port povara sentimentului ca am gresit, ca n-am fost in stare, ca n-am meritat... sau altele asemenea. Nu doresc nimanui sa treaca prin asa ceva. Stiu ca este o abordare gresita, dar nu ma pot abtine.

Sunt o persoana (extra)sociabila, imi spun asta toti cei care ma cunosc, dar nu am incredere in oricine. Se intampla rar sa intalnesc persoane care sa simt eu ca merita. Persoane care imi sunt alaturi pentru ca asa simt, nu din vreo obligatie impusa sau autoimpusa. Pentru ca asa e firesc. Sa reactionezi dupa cum simti.
Si totusi, mai gresesc si eu, sunt om... Nu e vorba ca am asteptari... tocmai, ca nu am, pentru ca mi se pare totul firesc: increderea, respectul, sentimentul ca te poti baza pe o astfel de persoana. Asa ca mi-e foarte greu sa inteleg si sa accept finalurile unor astfel de relatii. Inteleg falsele iubiri, care se termina pentru ca nu au fost reale, nu au gasit raspuns in celalalt, nu au fost abordate sincer, au fost risipite de emotii - sau din diverse alte motive. Dar prieteniile care mor, respectul care dispare din senin, jignirile care apar din neintelegeri si probleme (sau lipsa) de comunicare, mi se par atat de dureros inutile si atat de dificil de inteles, incat... nici nu stiu de ce mai incerc.:)

Ei bine, acea perioada de autoflagelare a trecut! Au intrat alte persoane in viata mea care m-au vazut asa cum sunt si care mi-au redat speranta si respectul de sine. Oricat de constienta de mine ma credeam, observ ca toate frustrarile ies la suprafata cand primesc lovituri de teatru. Dar renasc din cenusa si sunt din nou eu atunci cand vad oameni care continua sa lupte desi razboiul lor e mult mai dificil, cand intalnesc oameni care sunt in fata unor obstacole, ale unor pierderi sau ale unor intamplari dificile si stiu, stiu sigur ca pot sa le fiu alaturi si sa ii ajut. O astfel de persoana a intrat din nou in viata mea si a reusit sa vada dincolo de duritatea aparenta. A avut nevoie de ajutor si am fost acolo. Asa ca stiu sigur ca exist cu un scop bine definit, indiferent de cate dezamagiri vor mai aparea in cale. O sa fiu poate mai sceptica in alegeri, mai puternica sper eu in fata urmatoarelor finaluri, care stiu ca sunt inevitabile intr-o viata de om, dar o sa fac tot posibilul sa n-am motive sa ma simt vinovata. Imi asum alegerile.

La final de februarie, ma pregatesc cu sufletul plin de zambete anticipate pentru inceputul primaverii!

Love you all! Beep me if you need me.;)

Si acum, doua melodii super energizante, pe care le adooor si le dedic tuturor: Irene Cara - Fame / Flashdance

I got the message....

Imi amintesc perfect. Toata noaptea a plouat torential, o ploaie rece si albastra de un albastru metalic, de parca ar fi cazut special ca sa ma pedepseasca. Ma asezasem pe pervaz, cu fruntea lipita de fereastra si o impingeam, sperand ca o sa se sparga si o sa cad, o sa ma zbat putin si-apoi se va termina. Ma durea fruntea, simteam presiunea impingerii ca si cum fereastra se impingea de fapt, incercand sa treaca prin mine sau sa-mi opuna rezistenta.

Oare merita sa mori intr-o zi ca asta, rece, orbita de ceata, intunecata de ploaia albastra? Dupa astfel de ploi nu apare niciodata speranta pe cer si oricum nu mai am incredere in culorile ei. Sunt sperante pentru copii nevinovati, iar eu port cu mine o vina care m-a maturizat fara sa vreau. Am imbatranit in cateva zile.

M-am trezit tot pe pervaz, cu genunchii stransi sub barbie, cu mainile amortite pe glezne, cu fruntea rece si buzele umede si invinetite. Mi le muscasem in somn... Traiam si ma durea. Am intors privirea spre camera pe care o uram si totusi imi era atat de draga, doar imi daruise adapost atatia ani si imi protejase visele, gandurile care frematau ca frunzele toamnei in vant sau alergau nebune ca o herghelie de cai salbatici cand imi era prea dor si nu stiam unde sa te caut. Camera in care mi-am frant de atatea ori aripile care se incapatanau sa creasca din nou... Ma dureau atat de tare peretii gri si nu intelegeam de ce nu se apropie ca sa ma striveasca, de ce nu se pravalesc peste mine umbrele noptii si se lasa atat de lesne alungate de zorii zilei?

Stiu sigur, parca vad aievea in fata ochiilor ca inca palpaia candela veche si imi era atat de frig incat as fi vrut sa-i sorb flacara, sa mai simt o data ca ard pe dinauntru. Nu intelegeam nimic. Nu se moare din asta? Dar de ce? Ce sens are?

Si mi-am intors din nou privirea spre fereastra, instinctiv poate, sau pentru ca era cel mai firesc gest in determinarea viitorului meu, atat de incert in acea clipa leganata intre vis si iluzia lui. Si atunci i-am zarit reflexia intr-un ciob lucios de apa albastra, i-am deslusit clar silueta, prelunga, intunecata, vie! N-am aflat niciodata de unde venea, ce cauta pe strada mea, incotro se indrepta sau de ce era atat de trist. L-am iubit din prima clipa pentru revelatia pe care mi-o daruise. Traiesc pentru ca nu l-am cunoscut inca! Mi-e frig ca sa nu irosesc prea curand arderile ce trebuie sa vina! Totul pare atat de simplu acum, incat simt nevoia sa deschid fereastra si sa adulmec mirosul diminetii dupa ploaie, dulce ca visele si energizant ca inceputurile.

Tell me I'm dreaming...

Am visat ca mi-ai adus smochine
Ca mi-ai rasucit o suvita de par intre degete
Mi-ai sorbit o lacrima
Si m-ai strans in brate tare, tare
Ca sa respir aerul tau.
Stiai ca nu pot trai cu alt aer
Si mi l-ai dat de bunavoie
Asta spuneai ca e sarutul tau
O transfuzie naturala prin care eu trec in tine
Ca sa ma ai aproape mereu.

Tu ai visat ca ne pregateam sa fugim
Intr-o alta lume, in alte dimensiuni, necunoscute noua
Calatori clandestini, fara bagaje
Fara amintiri sau planuri de viitor
Doar o pereche de oglindiri ale noastre
Fiecare in ochii celuilalt.
Aveam in par petale din flori de gutui
Scuturate peste noapte, in timp ce dormeam
Intr-o livada din apropierea garii
Ca sa fim acolo cand trecea primul tren, in zori.

Cand a rasarit soarele, ne-am trezit
Am auzit locomtiva suierand, fioroasa
In timp ce se indeparta spre necunoscut, grabita.
E prea tarziu pentru noi acum, am visat prea mult
Si am ramas blocati in lumea asta in care toti cred ca ne cunosc
Lumea asta in care nu avem nici o sansa sa ne pierdem
In care nu-mi poti da aer decat pe timp limitat
Si nu-ti pot da liniste sau fericire
Decat in doze prea mici ca sa poata genera dependenta.
Nu ma lasa sa plec! N-o sa stiu drumul inapoi, iar tu n-ai sa poti sa uiti!

Despre lucrurile nefiresti.

Nu pot si nici nu cred ca vreau sa incerc sa inteleg lucrurile nefiresti. Nefiresti, cum sunt lebedele in Romania, iarna. Nefiresti, cum sunt mugurii de liliac ninsi in februarie, asa cum am vazut deunazi in fata blocului. Nefiresti, cum sunt freziile in august si tuberozele in decembrie. Cum sunt ciresele proaspete cand afara sunt -n grade.

Cum sunt bataile cu rosii sau portocale in unele tari, in scopuri distractive, cand in Africa atatia copii mor de foame. Cum sunt eforturile din ce in ce mai mari si mai costisitoare de a lumina orasele de sarbatori, in loc sa se lumineze sufletele si mintile.

Cum e iubirea care inceteaza sa mai existe din senin. Cum e instinctul de a lovi persoana pe care stii sigur ca de fapt o iubesti. Cum e lehamitea de grija ce ti-o poarta ce-i dragi. Cum e nepasarea fiintei de care iti pasa cel mai mult. Cum e sa nu poti sa spui sau sa faci ceea ce stii ca vrei si trebuie sa spui sau sa faci.

Toate astea sunt nefiresti. Nu stiu daca e mai bine sa le infrunt, sa le analizez si sa incerc sa le caut o solutie sau sa le ignor, asa cum fac aproape toti ceilalti.

RIP, all of you... All of us, let's remember how it was, how they were, how we were...

Astazi am revazut pe VH1 Nirvana Unplugged, un concert pe care l-am vazut pana acum de foarte multe ori, in special in anii adolescentei, cand rockul alternativ avea acelasi efect si aceeasi insemnatate pentru tinerii de atunci pe care le au un Tiesto sau un Van Dyk pentru tinerii de acum. O prietena il avea inregistrat si ni se intampla sa urmarim caseta, cand eram la ea, in timp ce probam, ne machiam, povesteam etc. Concertul adolescentei mele, amintindu-mi ritmurile de atunci, gustul de vodka in diminetile de iarna si ness cand rasarea soarele dupa nopti nedormite, ochii albastri, verzi sau caprui spre verde, el rebel, nesigur, nebun si cel mai bun, idol si best friend like in acelasi timp... Anii '90. Cei care incearca acum betii si nopti pierdute, increderea absoluta si libertatea alternand zgomotul lanturilor, au un aer atat de trist si expirat... Sunt ani care nu se intorc. Nu mi-e dor de ei, nu vreau sa se intoarca, nici sa-i schimb. Nici nu i-am gustat prea mult, i-am sesizat mai mult de la distanta, sau mai bine spus in trecere.

Constat doar ca adolescentii din '90, desi erau obsedati de aceleasi teme care ii obsedeaza si pe cei de azi (viata, moarte, trecut, prezent, viitor, dragoste, sex, droguri, scopuri, tradare, minciuna, incredere, prieteni, pasiuni, timp liber, creatie, schimbare, distractie, protectie, grija, fara grija, de ce?, cu cine?, pana cand? FUCK etc.), traiau in alte ritmuri si aveau alte invelisuri. Rochite cu floricele, purtate peste colanti cu margine dantelata si bocanci, pantaloni evazati sau stretch sau f. largi, adidasi albi cu sirete fosforescente, jeans taiati, franjurati si decolorati, pantaloni scurti de piele purtati cu ciorapi cu jartiere sau sosete lungi peste genunchi (generatia "Non e la rai", Ambra), par in culori naturale cu mult volum, permanent (yuck:D), apoi tunsori desucheate, bentite, codite impletite, afro. In perfecta comuniune cu pletosi, jeans, leather jacket... acorduri de chitara noaptea tarziu. Cantece pe care le uit pe zi ce trece si care ma faceau sa ard sau sa respir atunci.

Ploaia de la Karma...
Sunt tanar, doamna, si vinul ma stie pe de rost...
Nu e nimeni pe strada...
Calugarul din vechiul schit...
Sound of silence...
16 ani si doi ochii negrii...

Minulescu, Bacovia si Stanescu. Motoarele. Accidentele. Cainii dresati. Tatuajele. Prima betie. Briceagul al carui tais am vrut sa-l testez in palma dupa prima (si singura) betie si durerea taieturii pe care n-am simtit-o decat a doua zi de dimineata. Leaganele din parc. Capse, fermoare, metal, piele, carouri, negru, rosu... Cercei si medalioane cu cruci si cap de mort. Cranii. Gloante. Oase si dinti. Tinte. Chitaristii. Da, chitaristii, nu solistii. Chitaristii bruneti, sobri, duri, reci, irezistibili, care "faceau" toata melodia, care faceau chitara sa planga si aprindeau fetele cuminti care se potrivesc atat de bine cu baietii rai.
Primele sprayuri colorante pentru par. Suvite verzi si albastre. Fum de Carpati, LM, Marllboro. Ameteala dulce amaruie. We all thought we gonna rule the world.



Cum spuneam, am vazut acel concert de foarte multe ori. De-abia acum insa am sesizat prezenta violoncelui in "All apologies". De-abia acum am remarcat cu adevarat lumanarile de pe scena si florile albe. Albe si pure, potrivite si pentru nunta, si pentru botez, si pentru inmormantare, pentru ca sunt florile ingerilor. Concert de adio? Concert testament?

Kurt Cobain (Nirvana)a fost divinizat dupa ce a murit. Michael Hutchense (INXS). Jim Morrison (The Doors). Freddie Mercury (Queen). John Lennon (The Beatles). Elvis. James Dean. Natalie Wood. Marilyn Monroe. Lady Di. Anna Nicole Smith. River Phoenix. Aaliyah. Tupac Shakur. The Notorious B.I.G. Mihaela Runceanu. Teo Peter. Florian Pitis. Brad Renfro. Heath Ledger. Iubiti, admirati, controversati in timpul vietii, venerati dupa moarte. Unii s-au sinucis, altii au murit in accidente stupide, altii nu se stie nici acum daca sau de catre cine li s-a comandat moartea.



Cert este ca au disparut prea devreme. Si nu ma pot abtine sa nu ma intreb cum ar fi fost astazi. Si ce alte roluri, ce alte albume si ce alte acte de rebeliune ne-ar mai fi scandalizat daca mai traiau cativa (zeci de?) ani. Care e lectia pe care ar fi trebuit sa o invatam? Ca n-am stiut sa-i pretuim cat traiau? Ca ar fi ajuns si ei expirati daca se manifestau astazi la fel de rebel ca si atunci, ca si cei din generatiile '60 si '90 (e interesant ca acesti ani au astazi cei mai multi nostalgici, nu pentru ca mi-au placut mie, dar fostii hipioti si fostii rock&rap&techno teens, cei mai cei la vremea lor, sunt cei carora le vine enorm de greu acum sa foloseasca (si sa recunoasca o farama de adevar in) expresia "pe vremea noastra")?

Cand revad chipuri din trecut, locuri, videoclipuri, haine, poze, parfumuri (colectionez sticle de parfum si fiecare flacon imi aduce aminte de starile pe care le aveam cand purtam parfumul respectiv) imi dau seama ca nimic nu s-a schimbat si totusi nimic nu mai e la fel. Paradoxal si ciudat. Greu de explicat si totusi logic.
Toti cei care au fost, toate cele care s-au intamplat, au avut scopurile si menirile lor. Imi pare rau pentru cei care au trecut. Poate nedrept. Poate prea devreme. Poate nu inteleg eu de ce si nu stiu sa invat din dramele lor. Poate noi toti ar trebui sa pastram momente de reculegere, pentru cei care au fost si pentru cei care am fost. Pentru cei care ar fi trebuit sa fim. Pentru cei care vom fi.

Intoarce-te. Ramai. Pleaca. Esti al meu si al tuturor!

Poti sa te imprietenesti cu timpul. Il poti determina sa ti se supuna uneori. Te poti folosi de el in favoarea ta. Poti invata ca fuge ca nebunul cand ai nevoie sa stea si pare ca nu se mai urneste cand ai nevoie sa treaca. Nu poti sa-l opresti, pentru ca nu e un ceas pe care il spargi sau caruia ii scoti bateriile. Dar poti sa profiti de acele momente in care pare ca sta pe loc. Asta se intampla atunci cand esti fericit(a) si vrei sa opresti clipa, ca Faust. Fericirea insa nu sta pe loc si atunci cand ea te paraseste, observi ca timpul porneste din nou.

Dar de ce sa vrei sa-l opresti? Bucura-te de prietenia lui, nu-l opri. Daca ai cunoaste un mare artist, l-ai tine inchis sa creeze numai pentru tine? Eu l-as lasa liber si l-as arata lumii intregi. M-as imprieteni cu omul din el, dar nu l-as tine captiv nici daca mi-ar cere asta, nici daca as stii ca are nevoie de siguranta captivitatii. Lumea nu evolueaza fara maretia artei. Nimic nu evolueaza daca timpul sta pe loc. E necesar sa treaca, pentru a vindeca rani, pentru a maturiza mintile, pentru a aduce cunoastere, pentru ca toate lucrurile sa-si urmeze cursul lor firesc.
Timpul e un artist iar spatiul si oamenii sunt panze, note muzicale, manuscrise, forme abstracte sau reflexii elaborate ale realitatii... Cum sa incerci sa-l stapanesti? Ce minte bolnava si egoista ar dori asta?
Nu mi-as dori sa il opresc. Se intampla sa-mi doresc sa-l intorc, de dor, dar pentru asta exista amintirile. Mi-as dori sa pot calatori cu el uneori. Sa ma invete sa am rabdare sau sa ma grabesc cu aceeasi nepasare aparenta.

Sunt doar o forma pe care o intalneste in cale si pe care o poate transforma dupa plac. Si totusi tind sa cred ca uneori nu-si gandeste creatia. O lasa sa curga, dupa primele impulsuri. Reface apoi totul din mers, masoara, admira, studiaza, plasmuieste si isi lasa amprenta sub forma de patina in loc de semnatura. Autograful timpului e peste tot. Nu lasa nimic neatins. Infiereaza fiecare celula si ii soarbe nucleul daca nu vrea sa i se supuna. Pentru ca toti artistii sunt nebuni si dictatori, dar opera merita orice sacrificiu.

Crazy little stupid things we made... for love?

Ohooo... am facut multe tampenii la capitolul asta. Nu cred ca exista persoana care sa nu aiba asa ceva pe lista.
Prima chestie care imi vine in mine? Parfumul, desigur. I-am cumparat tatalui meu parfumul pe care stiam ca il foloseste el, ca sa simt parfumul lui prin casa. Cand mi se facea dor, imi bagam nasul in flacon sau pulverizam putin.:)

Apoi, biletele la teatru. Stiam ca o sa fie acolo, asa ca am luat bilete la aceeasi piesa de teatru. Stiam si ca are invitatii, deci va sta in sectorul A (cu presa si sponsorii:D), (imi amintesc ca prima data cand am fost la o prezentare de moda la National si am rugat plasatoarea sa ma ghideze spre loc, mi-a spus asta: "sectorul A, cu presa si sponsorii"). Asta inseamna ca am luat biletele cu locuri la balcon, de unde stiam ca am priveliste la sectorul respectiv. La plecare am trecut pe langa el si habar n-a avut. Am auzit aproape tot ce a vorbit cu prietenul cu care venise. Trebuia sa ma fac detectiv.:)

O prietena mi-a povestit cum se deghiza ca sa mearga sa-l viziteze, pentru ca trecea pe langa serviciul mamei ei ca sa ajunga la el, si nu voia ca aceasta sa o vada. Asa ca proceda ca divele de pe vremuri, isi punea palarie sau batic, ochelari mari de soare, tot tacamul.:)

Plecarile in alt oras, pe nepusa masa, nu mi se mai par neaparat crazy, pentru ca am auzit vorbindu-se atat de des despre asa ceva, incat deja imi par banale. Sau aproape firesti.

O alta faza ciudata si nebuneasca am trait acum multi ani, ajungand intamplator acasa la un tip de care imi placea, impreuna cu un grup de prieteni. Era acasa si tatal lui, pe care-l cunosteam, si o doamna relativ in varsta, care am banuit ca e mama lui, pentru ca taica'su ii daduse o pereche de pantaloni sa-i calce. Nici acum nu stiu daca doamna respectiva era de fapt menajera sau o matusa sau ceva de genul asta.
Important este ca a aparut in peisaj si o tipa destul de draguta, bruneta, cu pantaloni trei sferturi, camasa alba, machiata finut. Am banuit imediat ca l-am prins in flagrant si ca tipa aia era vreo iubita de-a lui, asa ca am fost destul de acida cu ea pe toata durata vizitei. Involuntar. Adica, nu m-am purtat necuviincios, nici n-am jignit-o, nu sunt prost crescuta, dar nici n-am fost sociabila cum as fi fost in mod normal, ba chiar destul de rece. Dupa vreo doua ore mi-am dat seama ca era mama lui, dupa ce am vazut niste poze de familie. Femeia insa chiar nu arata a mama de trei copii mari, dintre care doi casatoriti. Si mai era si bunica. Arata excelent, daca eu chiar eram convinsa ca era iubita lui. Si ea saraca imi spunea ca ma mai asteapta neaparat pe la ei si incerca sa fie amabila. Eh...
Asta e deja la nivel de gafa, nu nebunie...

Ok, recunosc, tot nebunie cred ca se numeste si faptul ca i-am gasit parola de e-mail unui ex. Am ghicit-o, nu am folosit programe de cautare sau spart adrese, asa ca nu ma simt vinovata deloc. Ce sunt eu de vina ca a pus parola usoara? Era numele cainelui, btw.:) Bine, n-avea asa chestii incriminatorii, dar eram curioasa. Sunt sigura ca nici el n-ar fi avut vreo remuscare daca imi citea mie mailurile, asa ca nu ma simt nici eu vinovata. In mod normal as gasi gestul de o nesimtire rara. Intre acel el si mine insa era ok. I-am si spus sa-si caute parola mai sigura, ca o nimereste oricine. Si acum suntem prieteni foarte buni.:)

Hmmm... E tarziu, nu-mi mai vin in minte prea multe acum. Nu de-ale mele, in orice caz.:D
Dar sunt convinsa ca si tu, cel care imi citesti acum blogul, oricine ai fi tu, ai la activ vreun gest nebunesc facut... pentru cineva special atunci. Ma insel?:)