Imi place 23. Asa ca multi ani de acum inainte o sa consider ca am 23 de ani. Si o sa fac tot ce-mi permite varsta si mintea de 23 de ani... Hmmm... Sunt f. sociabila sau f. tacuta, cu stari schimbatoare dar fire constanta, curioasa, aiurita, boema, dar responsabila, de treaba, dar si afurisita, incapatanata... TAUR. Sunt multe de spus... Pe scurt: sunt ANNIE. Is there ANNIEthing I can do for you?;)
You can't fool me But you can fall (in love&lust) with me again I know the magic trick If I follow the yellow brick road I'll get you back home You don't have any chance To escape or to run away I also got the magic shoes You know, made for walking Wherever you go I'll be next to you Into you Over you.
This is my curse from me to you: You will never forget me. I will never forgive you. You'll dance me this waltz till the end of your secret life. I'll be your extasy, the one who will never give you enough of what you want, but the only one who can.
And try to remember: Whenever you try to hurt me, you'll only end by hurting yourself.
Ce-mi doresc? May it be he finds his way... May it be I can be his guiding light again... May it be bello e possibile... May it be... VESPA for TWO on the route 66 in the summer of 2009!
p.s. fotografia e facuta de Alexandru Matei si e furata de AICI! Sper sa nu se supere! 10x 23 times!
In ziua in care a murit Sabin Balasa, cei de la Antena 2 au redifuzat o emisiune in care fusese invitat la o discutie cu o tipa al carei nume nu il retin, dar careia i-am apreciat usurinta cu care aborda orice subiect. L-a intrebat daca regreta ca nu si-a gasit marea iubire pana la aceasta varsta. El a recunoscut ca este unul dintre marile sale regrete. De amintit faptul ca pictorul Sabin Balasa a fost casatorit de 5 ori.
De cand ma stiu, am vrut sa cred ca fiecare isi gaseste undeva, chiar daca pentru foarte putin timp, acea jumatate. Poate pentru ca primele mele lecturi au fost povestile, asa cum mi se pare normal sa fie pentru orice copil. A nu avea parte de asta (de jumatatea care sa te completeze perfect) mi se parea un fel de blestem, de pedeapsa, de urmare fireasca a faptului ca nu ai meritat o asemenea sansa. De fapt, si acum vad situatia tot cam asa. Numai ca... Ma gandeam si la faptul ca lui Sabin Balasa i s-a dat altceva in schimb. Talentul. Prea mult, poate, ca sa i se mai dea si o iubire profunda si durabila, care sa-i aduca exaltarea necesara unei vieti de om. Sau, poate, pentru el, completarea spirituala a avut loc prin alta prezenta de sex feminin: arta, mai exact pictura (si uneori si sora ei, sculptura).
Asta daca nu cumva a intalnit marea iubire in viata, dar nu a stiut sa o vada, sau a lasat-o sa treaca pe langa el, sau nu a recunoscut-o drept mare iubire pentru ca nu a fost ceva de durata, sau... Am auzit ca se poate intampla si asa ceva. "E posibil sa-ti ratezi soarta, s-o lasi sa treaca pe langa tine, daca nu esti atent", imi spunea un batran pescar pe care l-am cunoscut mai demult, un om simplu, dar care gasise multe raspunsuri si retete care ii aduceau fericirea.
Poate i s-a dat genialitatea artistica si i s-a luat dreptul la iubirea omeneasca, poate a fost pedepsit pentru cine stie ce greseli (mandria?), poate n-a stiut sa vada ce a avut, pentru ca gandurile lui era ratacite in adancul si in acelasi timp inaltul albastru...
Imi amintesc si un interviu mai vechi, tot cu Sabin Balasa, in care vorbea despre pasiunea pentru albastru, culoarea care te calmeaza si te energizeaza in acelasi timp, si dispretul pentru galbenul acela urat, tare, culoarea bolii. Mai exact, vorbea despre cum a fost nevoit sa renunte la un atelier unde ii facea mare placere sa lucreze, pentru ca lumina era excelenta in acea incapere, atunci cand "vecinii de langa casa" au ales sa zugraveasca un perete pe care el il vedea pe fereastra intr-un galben foarte urat. Nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc ca nu ar fi apreciat defel moda acestei veri, in care toate don'soarele o sa poarte galbenul acela tare si oribil. Poate chiar i-ar fi facut rau.
Regret ca nu a avut parte de batai ale inimii in numele iubirii, chiar daca asta ar fi fost pretul pe care a trebuit sa-l plateasca pentru darul inspiratiei de a crea albastrul profund de Balasa. Sper ca acolo unde e acum ii surade alaturi o blonda Hildegard, daca e posibil.
Pentru toti copiii ramasi sa lupte singuri: Cineva, acolo sus, va iubeste, indiferent de ce intalniti aici jos. Aveti incredere si nu uitati ca orice parinte isi doreste sa fie mandru de copilul lui. Parintii sunt mandri de copiii care isi urmeaza propriile vise. Poate o sa se simta dezamagiti la inceput, daca visele voastre nu coincid cu ale lor, dar vor fi si mai dezamagiti daca va vor vedea tristi si frustrati. Nu poti sa fii fericit daca nu-ti urmezi visele, pana la capat. Mama lui Bambi e mandra de el acum.;)
Pentru toate mamele care au fericirea de a fi alaturi de vlastarele lor: La multi ani! Aveti incredere in visele lor, fiti alaturi de ei si nu uitati sa-i incurajati!
Pentru toate mamele din lume (mame, nu doar femei care au nascut): Sa aveti mereu primavara in suflet, indiferent unde se afla acum sufletul vostru!
Astazi am revazut pe VH1 Nirvana Unplugged, un concert pe care l-am vazut pana acum de foarte multe ori, in special in anii adolescentei, cand rockul alternativ avea acelasi efect si aceeasi insemnatate pentru tinerii de atunci pe care le au un Tiesto sau un Van Dyk pentru tinerii de acum. O prietena il avea inregistrat si ni se intampla sa urmarim caseta, cand eram la ea, in timp ce probam, ne machiam, povesteam etc. Concertul adolescentei mele, amintindu-mi ritmurile de atunci, gustul de vodka in diminetile de iarna si ness cand rasarea soarele dupa nopti nedormite, ochii albastri, verzi sau caprui spre verde, el rebel, nesigur, nebun si cel mai bun, idol si best friend like in acelasi timp... Anii '90. Cei care incearca acum betii si nopti pierdute, increderea absoluta si libertatea alternand zgomotul lanturilor, au un aer atat de trist si expirat... Sunt ani care nu se intorc. Nu mi-e dor de ei, nu vreau sa se intoarca, nici sa-i schimb. Nici nu i-am gustat prea mult, i-am sesizat mai mult de la distanta, sau mai bine spus in trecere.
Constat doar ca adolescentii din '90, desi erau obsedati de aceleasi teme care ii obsedeaza si pe cei de azi (viata, moarte, trecut, prezent, viitor, dragoste, sex, droguri, scopuri, tradare, minciuna, incredere, prieteni, pasiuni, timp liber, creatie, schimbare, distractie, protectie, grija, fara grija, de ce?, cu cine?, pana cand? FUCK etc.), traiau in alte ritmuri si aveau alte invelisuri. Rochite cu floricele, purtate peste colanti cu margine dantelata si bocanci, pantaloni evazati sau stretch sau f. largi, adidasi albi cu sirete fosforescente, jeans taiati, franjurati si decolorati, pantaloni scurti de piele purtati cu ciorapi cu jartiere sau sosete lungi peste genunchi (generatia "Non e la rai", Ambra), par in culori naturale cu mult volum, permanent (yuck:D), apoi tunsori desucheate, bentite, codite impletite, afro. In perfecta comuniune cu pletosi, jeans, leather jacket... acorduri de chitara noaptea tarziu. Cantece pe care le uit pe zi ce trece si care ma faceau sa ard sau sa respir atunci.
Ploaia de la Karma... Sunt tanar, doamna, si vinul ma stie pe de rost... Nu e nimeni pe strada... Calugarul din vechiul schit... Sound of silence... 16 ani si doi ochii negrii...
Minulescu, Bacovia si Stanescu. Motoarele. Accidentele. Cainii dresati. Tatuajele. Prima betie. Briceagul al carui tais am vrut sa-l testez in palma dupa prima (si singura) betie si durerea taieturii pe care n-am simtit-o decat a doua zi de dimineata. Leaganele din parc. Capse, fermoare, metal, piele, carouri, negru, rosu... Cercei si medalioane cu cruci si cap de mort. Cranii. Gloante. Oase si dinti. Tinte. Chitaristii. Da, chitaristii, nu solistii. Chitaristii bruneti, sobri, duri, reci, irezistibili, care "faceau" toata melodia, care faceau chitara sa planga si aprindeau fetele cuminti care se potrivesc atat de bine cu baietii rai. Primele sprayuri colorante pentru par. Suvite verzi si albastre. Fum de Carpati, LM, Marllboro. Ameteala dulce amaruie. We all thought we gonna rule the world.
Cum spuneam, am vazut acel concert de foarte multe ori. De-abia acum insa am sesizat prezenta violoncelui in "All apologies". De-abia acum am remarcat cu adevarat lumanarile de pe scena si florile albe. Albe si pure, potrivite si pentru nunta, si pentru botez, si pentru inmormantare, pentru ca sunt florile ingerilor. Concert de adio? Concert testament?
Kurt Cobain (Nirvana)a fost divinizat dupa ce a murit. Michael Hutchense (INXS). Jim Morrison (The Doors). Freddie Mercury (Queen). John Lennon (The Beatles). Elvis. James Dean. Natalie Wood. Marilyn Monroe. Lady Di. Anna Nicole Smith. River Phoenix. Aaliyah. Tupac Shakur. The Notorious B.I.G. Mihaela Runceanu. Teo Peter. Florian Pitis. Brad Renfro. Heath Ledger. Iubiti, admirati, controversati in timpul vietii, venerati dupa moarte. Unii s-au sinucis, altii au murit in accidente stupide, altii nu se stie nici acum daca sau de catre cine li s-a comandat moartea.
Cert este ca au disparut prea devreme. Si nu ma pot abtine sa nu ma intreb cum ar fi fost astazi. Si ce alte roluri, ce alte albume si ce alte acte de rebeliune ne-ar mai fi scandalizat daca mai traiau cativa (zeci de?) ani. Care e lectia pe care ar fi trebuit sa o invatam? Ca n-am stiut sa-i pretuim cat traiau? Ca ar fi ajuns si ei expirati daca se manifestau astazi la fel de rebel ca si atunci, ca si cei din generatiile '60 si '90 (e interesant ca acesti ani au astazi cei mai multi nostalgici, nu pentru ca mi-au placut mie, dar fostii hipioti si fostii rock&rap&techno teens, cei mai cei la vremea lor, sunt cei carora le vine enorm de greu acum sa foloseasca (si sa recunoasca o farama de adevar in) expresia "pe vremea noastra")?
Cand revad chipuri din trecut, locuri, videoclipuri, haine, poze, parfumuri (colectionez sticle de parfum si fiecare flacon imi aduce aminte de starile pe care le aveam cand purtam parfumul respectiv) imi dau seama ca nimic nu s-a schimbat si totusi nimic nu mai e la fel. Paradoxal si ciudat. Greu de explicat si totusi logic. Toti cei care au fost, toate cele care s-au intamplat, au avut scopurile si menirile lor. Imi pare rau pentru cei care au trecut. Poate nedrept. Poate prea devreme. Poate nu inteleg eu de ce si nu stiu sa invat din dramele lor. Poate noi toti ar trebui sa pastram momente de reculegere, pentru cei care au fost si pentru cei care am fost. Pentru cei care ar fi trebuit sa fim. Pentru cei care vom fi.
Poti sa te imprietenesti cu timpul. Il poti determina sa ti se supuna uneori. Te poti folosi de el in favoarea ta. Poti invata ca fuge ca nebunul cand ai nevoie sa stea si pare ca nu se mai urneste cand ai nevoie sa treaca. Nu poti sa-l opresti, pentru ca nu e un ceas pe care il spargi sau caruia ii scoti bateriile. Dar poti sa profiti de acele momente in care pare ca sta pe loc. Asta se intampla atunci cand esti fericit(a) si vrei sa opresti clipa, ca Faust. Fericirea insa nu sta pe loc si atunci cand ea te paraseste, observi ca timpul porneste din nou.
Dar de ce sa vrei sa-l opresti? Bucura-te de prietenia lui, nu-l opri. Daca ai cunoaste un mare artist, l-ai tine inchis sa creeze numai pentru tine? Eu l-as lasa liber si l-as arata lumii intregi. M-as imprieteni cu omul din el, dar nu l-as tine captiv nici daca mi-ar cere asta, nici daca as stii ca are nevoie de siguranta captivitatii. Lumea nu evolueaza fara maretia artei. Nimic nu evolueaza daca timpul sta pe loc. E necesar sa treaca, pentru a vindeca rani, pentru a maturiza mintile, pentru a aduce cunoastere, pentru ca toate lucrurile sa-si urmeze cursul lor firesc. Timpul e un artist iar spatiul si oamenii sunt panze, note muzicale, manuscrise, forme abstracte sau reflexii elaborate ale realitatii... Cum sa incerci sa-l stapanesti? Ce minte bolnava si egoista ar dori asta? Nu mi-as dori sa il opresc. Se intampla sa-mi doresc sa-l intorc, de dor, dar pentru asta exista amintirile. Mi-as dori sa pot calatori cu el uneori. Sa ma invete sa am rabdare sau sa ma grabesc cu aceeasi nepasare aparenta.
Sunt doar o forma pe care o intalneste in cale si pe care o poate transforma dupa plac. Si totusi tind sa cred ca uneori nu-si gandeste creatia. O lasa sa curga, dupa primele impulsuri. Reface apoi totul din mers, masoara, admira, studiaza, plasmuieste si isi lasa amprenta sub forma de patina in loc de semnatura. Autograful timpului e peste tot. Nu lasa nimic neatins. Infiereaza fiecare celula si ii soarbe nucleul daca nu vrea sa i se supuna. Pentru ca toti artistii sunt nebuni si dictatori, dar opera merita orice sacrificiu.
Stii de ce nu-mi pasa? Vrei sa stii? Iti pasa? Iti spun oricum, Chiar daca nu ma intrebi Vreau sa ma asigur Ca nu ti-au ametit gandurile De la culorile amestecate In mintea ta de fum. Ei bine Nu-mi pasa daca mori Sau traiesti Daca visezi Sau vegetezi Daca gresesti Sau castigi... Pentru ca te-am sters din sistem Am decis sa-ti uit ziua nasterii Si noaptea mortii. Nu mai stiu daca m-ai mintit, Daca ma cautai din curiozitate Sau daca te bucurai sa ma vezi Dansand in ploaia ta rece Si incalzind fiecare strop La aburi de vara topita In narghilea. Nu mai stiu de ce te-am primit In gandurile mele De fiecare zi Si noapte Ca pe un fluture de-abia nascut Intr-o floare cu petale de alta culoare Pe care nu o recunoaste drept mama. Nu mai stiu de ce ti-am dat voie Sa afli toate culorile mele Si te-am ajutat sa inveti ritmurile In care ele pluteau Duse de vant. Nu mai stiu de ce am ascultat Cum iti inchideai lacrimile intr-o scoica Pentru a le trimite apoi in mare Crezand ca, sarate fiind, ca si ea N-o sa le recunoasca drept straine Si o sa le amestece printre ale ei... Te-am invatat sa te agati de crengile mele Si le-ai rupt in cadere! Te-am lasat sa privesti soarele De jos, din iarba, de unde cazusei In timp ce iti tineam umbra, sa nu arzi Chiar de tot. Muzica ta m-ar ameti acum Pentru ca e departe, adanca, trista si violenta Ca tine. La inceput ma linistea doar pentru ca era a ta, Iar tu erai ca mine. Te-am invatat sa memorezi Culori si miresme Pe care le-ai folosit in contratimp. Ti-am dezvaluit taina viselor Dar n-ai vrut sa o intelegi. Iar acum te trimit departe In vartejul lumii Te las sa cauti adrese inutile Si sa gasesti intelesuri Pentru hieroglifele viitorului. Nu-mi mai pasa daca o sa cresti si o sa rodesti, Sau o sa te pierzi in ceata, Sau o sa cazi, Pentru ca acum stiu Ca prezenta ta imi este inutila Si nu-mi mai hraneste iluziile, Chiar daca tu crezi Ca stii sa minti frumos. Crengile mele o sa creasca la loc Iar florile mele o sa aiba alte culori Dar tu n-ai sa mai gasesti aceeasi liniste La umbra altor copaci. Singuratatea printre semeni E un blestem asumat. Daca vei invata sa te bucuri N-o sa fiu aici sa-ti zambesc Iar cand va veni o alta vara Cu furtuni si ploi de piatra O sa doara mai rau... Insa mie n-o sa-mi pese Chiar daca o sa stiu Ca mori incet, Pentru ca meriti. Iertarea nu vine mereu Fara sa o ceri. Linistea nu vine mereu Fara sa fie alungata de altii, Iar fericirea apare mai ales Cand incerci sa o construiesti. Razele soarelui vin insa in fiecare dimineata Chiar daca nu le meriti Si nu le chemi. Daca tu tii ochii inchisi Si nu vrei sa vezi unde se aseaza Ceilalti fluturi... Daca nu-ti pasa ca te ratacesti Si n-ai destule vieti sa continui drumul, Daca nu vrei sa te asezi din cand in cand Ci doar sa zbori, mereu, mereu, in nestire Pana ti se frang aripile... Daca vrei sa fii o lumanare care arde Pe mormantul altei iubiri Negasite Te las intr-o lume care vorbeste in alte limbi Si care ucide inadaptatii Reducandu-i la tristete eterna.
I never said i'll solve all your problems But I'll be there, holding your hand Whenever you need someone To understand, And trying to make it easier Whenever something is too hard&heavy For your shoulders. You know that you can trust me Anytime. I'm here to wash your tears away And bring the sun back after rain I'm here to listen to your heart When there's no one to hear your pain I'm here to spread stars on your sky When it's dark inside your heart I'm here to know and tell you why There is no point for you to cry For her. Bring me back my summer of love And I'll bring you back your memories There can be happyness in solitude But it doesn't last for a life time. Let's dance inside of each other...
I want to hold the hand inside you I want to take a breath thats true I look to you and I see nothing I look to you to see the truth You live your life You go in shadows Youll come apart and youll go black Some kind of night into your darkness Colors your eyes with whats not there.
Fade into you Strange you never knew Fade into you I think its strange you never knew
A strangers light comes on slowly A strangers heart without a home You put your hands into your head And then smiles cover your heart
Fade into you Strange you never knew Fade into you I think its strange you never knew
Fade into you Strange you never knew Fade into you I think its strange you never knew I think its strange you never knew
"Que seas muy feliz... mientras que yo... Te sigo amando!!!"
Alejandro Fernandez si Juan Gabriel o "spun" altfel...
No podia faltar nuestra canción, cariño, por que yo... te sigo amando...
"que seas muy feliz estes donde estes cariño no me importa que ya no vuelvas jamas conmigo
Deseo mi amor que sepas tambien que te amo que no te olvide, que nunca podré, te extraño.........
Que seas muy feliz que encuentres amor, mi vida que nunca mi amor, te digan adios un dia
perdoname mi amor por todo el tiempo que te ame te hice daño.... te amé de mas y fue mi error que soledad , estoy sin ti, lo estoy pagando... que seas muy feliz, que seas muy feliz........... mientras que yo, Te sigo amando....
Deseo mi amor, que sepas tambien que te amo, que no te olvide que nunca podre, te extraño
perdoname mi amor por todo el tiempo que te amé te hize daño te amé de mas y ese fue mi error que soledad, estoy sin ti, lo estoy pagando....
que seas muy feliz, que seas muy feliz, mientras que yo...........TE SIGO AMANDO!!!!!!!!!!!!!!!
Celor pe care i-am dezamagit Le multumesc pentru ca ma primesc inapoi De fiecare data, cu aceeasi caldura Acelasi zambet, aceeasi bucurie nedisimulata Le multumesc pentru ca ma accepta asa cum sunt Nepasatoare, plictisita, vegetala uneori Le multumesc pentru ca au inteles Ca in spatele racelii mele e doar oboseala Ca nu-mi place sa mint, nici sa joc teatru in viata Si atunci nu le dau mereu ceea ce asteapta de le mine Nici incredere, nici incurajari, nici acele vorbe bune Pe care se bazau candva. Le multumesc pentru ca, desi nu ma inteleg Nu se incapatanaza sa patrunda tainele tristetii Si pentru ca accepta fara prea multe intrebari Starile mele de care nu sunt vinovati Si raspunsurile mele evident evazive. Le multumesc pentru ca imi ofera iubirea lor Chiar si atunci cand nu am ce sa le ofer in schimb Si pentru ca ma iubesc de la distanta Atunci cand prefer sa fiu singura. Nu voi schimba toate astea Sunt asa cum sunt pentru ca asa am ales eu sa fiu. Poate nu am avut prea multe variante... Insa toti acestia stiu, cu siguranta Ca tot ceea ce am de daruit Le voi da lor Intr-o zi, cand vor avea mai multa nevoie Si timpul imi va permite luxul generozitatii Lux pe care si-l permit mai ales cei saraci Atunci cand se simt iubiti.
Artist: Anderson Lynn Song: Rose Garden Album: Golden Classics Edition
I beg your pardon, I never promised you a rose garden. Along with the sunshine, There's gotta be a little rain sometimes. When you take, you gotta give, so live and let live, Or let go. I beg your pardon, I never promised you a rose garden.
I could promise you things like big diamond rings, But you don't find roses growin' on stalks of clover. So you better think it over. Well, if sweet-talkin' you could make it come true, I would give you the world right now on a silver platter, But what would it matter? So smile for a while and let's be jolly: Love shouldn't be so melancholy. Come along and share the good times while we can.
I beg your pardon, I never promised you a rose garden. Along with the sunshine, There's gotta be a little rain sometimes.
(Instrumental break)
I beg your pardon, I never promised you a rose garden.
I could sing you a tune or promise you the moon, But if that's what it takes to hold you, I'd just as soon let you go, but there's one thing I want you to know. You better look before you leap, still waters run deep, And there won't always be someone there to pull you out, And you know what I'm talkin' about. So smile for a while and let's be jolly: Love shouldn't be so melancholy. Come along and share the good times while we can.
I beg your pardon, I never promised you a rose garden. Along with the sunshine, There's gotta be a little rain sometimes.
Sunt multe melodii care imi plac, din categoria celor specifice pentru Sarbatorile de iarna... Una dintre preferatele mele este aceasta. Sigur, imi placea si originalul, Judy Garland avea o voce cu adevarat deosebita. Katie Melua, Christina Aguilera, Luther Vandros au deasemenea variante foarte frumoase pentru "Have yourself a merry little Christmas"! Ceea ce va doresc si dumneavoastra...
Pentru toti cei care ajung aici, va urez toate urarile din melodiile de mai sus! MerryHappyWhiteFunnySuperExtraLovelyGreatSpectacularLovingSpecialGorgeausGlamurousExquisiteAmazingBeautifulETC.Christmas, everyone!
Am invatat sa astept, dar nu inteleg sensul asteptarii. Timpul in care ma pot bucura de posesiunea a ceea ce doresc se scurteaza astfel. Viata e prea scurta sa traim asteptand. Ma si vad, la sfarsit, discutand cu alt spirit ratacitor: - Ei bine, cum a fost? Cum ai trait? - Am trait asteptand. N-a fost in zadar, am cules roadele rabdarii. A fost frumos... - A meritat? - Asteptarea? Nu. A fost timp pierdut. Am asteptat in somn, vegetand. As fi preferat sa traiesc in timpul ala. - Si-atunci, de ce n-ai facut nimic? De ce nu te-ai trezit? - Stii doar... Numai in somn visele par reale. Cele pe care le visezi cu ochii deschisi dor. Am preferat sa astept visand. - Cred ca nu ti-a fost prea usor... Si el? - El m-a gasit dormind si n-a vrut sa ma trezeasca. S-a multumit sa ma priveasca in tacere. Nu sunt sigura, dar cred ca si el visa ceva. - Sigur ca visa si el, cu totii avem un vis al nostru. Dar erai si tu in visul lui? - Asa cred. Tot ce-mi amintesc e ca n-a vrut sa ma trezeasca. S-a asezat incet, incet, pe marginea patului, si m-a sarutat pe varful degetului mic. - Si te-ai trezit? - Nu. M-am trezit cand plecase deja iar urma sarutului se evaporase. In schimb, eu aveam un copil care nu semana cu el. - Si-atunci? Care-au fost roadele rabdarii? - Mi-a aprins ieri o lumanare. Nu m-a uitat...
Am invatat sa astept pentru ca e o lectie necesara. Acum trebuie sa invat si cat timp merita sa astept... Visarea e inevitabila, dar sunetul realitatii e mai clar. Logica e simpla: trebuie sa ma trezesc inainte de rasaritul soarelui, daca vreau sa asist la nasterea luminii.
Nu-mi pasa de ce spun ceilalti Nu ma ating cuvintele nimanui Nici macar ale mele Le aud, dar trec pe langa mine Ca un fum verde de eucalipt ars Rasucindu-se in fire subtiri, Evaporandu-se mai apoi Definitiv. Cuvintele sunt rar rostite In urma unui proces al gandurilor Nici in creier, nici in suflet Nu sunt judecatori destoinici Care sa aprobe eliberarea lor Si ies asa, arbitrar Fara sens, sau de complezenta Eliberandu-te uneori, sau condamnandu-te Si cel mai des apar acele cuvinte Distribuite in fraze scurte Pe care stii sigur, sigur Ca nu trebuie sa le spui. In nici un caz cu voce tare Si nici macar in scris, Pentru ca nu e momentul, Pentru ca nu le va intelege, Sau va refuza sa le inteleaga. Pentru ca, a doua zi, Vei regreta ca le-ai spus, Dar nu le vei retrage, Pentru ca stii ca ai avut dreptate. Astfel de cuvinte sunt usor de recunoscut Pentru ca iti vine usor sa le spui Nu depui nici un efort Sa sune bine Sa se inteleaga ce vrei Sa-ti controlezi intonatia Inflexiunile vocii... In nici un caz nu le vei rosti bland Ca o mangaiere, ca o dezmierdare, Asa cum cel de langa tine ar avea nevoie Si in nici un caz nu le vei rosti incet Ca un cantec de leagan pentru fluturi. Dimpotriva Astfel de cuvinte sunt patronate de furie Aduna toate reprosurile din lume Si sunt strigate cu glas de furtuna Si tunete. Cuvintele care vin prea usor Si pe care n-ai vrea sa simti nevoia sa le spui Cuvintele care dor Si nu pot fi intelese, ci doar auzite si simtite Sunt cuvinte cu care trebuie sa adormi in gand Daca vei simti ca se topesc Inseamna ca nu sunt de ajuns de importante Ca sa merite sa fie rostite. Vei simti consecintele tacerii dimineata Cand te vei trezi zambind si cu dor.
Analizand in tacere istoria vietii mele sentimentale, am observat multe asemanari intre fostele si prezentele... e mult spus iubiri, cred acum, mai degraba "objects of my desire". Nu o sa vorbesc despre asemanarile fizice sau cele de caracter, ci despre mine in raport cu Ei. Dupa o analiza statistica, am inteles ca iubesc de tot, pana nu mai iubesc deloc. Si acum am sa vorbesc la singular, referindu-ma la oricare dintre ei, "ecsi". Iubesc mult, adanc, total, il simt in toate celulele fiintei mele si nu mai poate exista altceva sau altcineva in afara acestui sentiment. Fanatic aproape. Ma doare cand sufera chiar daca stiu ca merita. Azi asa, maine asa - pana cand, dupa ani, de cele mai multe ori, reusesc sa ma desprind. Desprinderea doare, pentru ca rup o parte din mine. Dar e totala. Nu ma pot intoarce, nu mai pot simti la fel. Nu exista medic indeajuns de bun sa coasa mana rupta inapoi la locul ei. Sunt momente in care il urasc putin pentru ca e orb sau orgolios sau stupid pur si simplu, sau orice alta scuza/motiv cred eu ca e in mintea lui de nu merge nasterea sau continuarea unei "story of us". Sunt si momente in care ma urasc pe mine, ca nu am facut tot ce tinea de mine, ca nu m-am purtat cum trebuie, ca nu am stiut sa-l pastrez sau sa-l incit sau orice am eu impresia ca ar fi trebuit sa fac sa fiu "the girl of his dreams". Apoi apar momente in care simt ca tot timpul in care am iubit de una singura a trecut degeaba, a fost irosit si nu se va mai intoarce, timp pretios in care puteam iubi pe oricine altceva, mai ales pe cei care stiam ca ma vor, nu sa ma incapatanez in incercarea de a lega doua destine menite sa pluteasca paralel o vreme, pentru ca apoi sa o apuce fiecare pe drumul sau. Dar nu apare atat de pregnant regretul iubirii neimplinite total, cat regretul ca in tot timpul in care m-am consumat, puteam face multe, multe alte lucruri cu viata mea, lucruri mult mai folositoare. Puteam sa invat sa zbor, sa vorbesc italiana si spaniola si franceza, sa dansez tango si bachata, sa citesc mult mai multe carti, sa vad mult mai multe filme, sa ma plimb in multe locuri dragi si sa descopar noi locuri dragi, sa incerc toate ceaiurile de la Carturesti, sa fiu cu prietenii (pe care ii indepartam instinctiv cand eram trista), sa cunosc multi oameni noi, orase, sa invat sa gatesc specialitati grecesti si italienesti, sa iubesc mai mult marea, cerul, pomii infloriti in martie (aprilie) si iarba de iunie, cand inca e moale si nu inteapa talpile, sa adun castane si ghinde, sa fac poze sub bolta de trandafiri din Gradina Botanica (imi doresc de ani sa fac lucrul asta si nici macar nu stiu daca mai exista bolta aceea), sa cant pe strada cand infloresc castanii, sa ma plimb in fiecare noapte de mai sub teii infloriti, sa revad casa in care am crescut si sa vad daca mai e liliac in gradina, si regina noptii, si florile de piatra de la poarta... Sa plang mai putin si sa rad mult, mult mai mult. Si sa-i invat si sa-i ajut si pe altii sa rada mai mult. Sa fiu gazda perfecta. Sa-mi creez o dream home, in care oricine intra sa se simta ca acasa, ca intr-o poveste, ca intr-un vis, ca intr-o gradina fermecata... Dar, atunci cand imi adun gandurile si le asez intr-o forma rationala si corecta fata de mine si de cei din jur, realizez ca sunt ipocrita cand vad doar partea negativa, doar ce am pierdut. Pierderile trebuie uitate, golurile umplute si e mult mai folositor pentru mine sa-mi amintesc de ce am castigat. In primul rand, pentru ca e o prostie sa regret ca am iubit. Daca a meritat sau nu - depinde din ce perspectiva privesti. Fiecare El din viata mea a reprezentat o etapa si o experienta care au contribuit la formarea fiintei care sunt astazi. Lacrimile care m-au facut mai puternica (cand supravietuiesti unei mari dureri se numeste ca esti calit, deci mai puternic), refuzul care m-a facut sa lupt cu si mai multa indarjire, chemarea care imi dadea incredere (si mandrie - care de fiecare data cand infloreste apare ceva care sa o zmulga din radacina sau sa o zdruncine puternic, semn ca trebuie sa invat sa ma stapanesc pe viitor), sperantele care se intrevedeau in gesturi marunte si care imi dadeau aripi din nou... Toate astea m-au facut sa fiu astazi mai putin naiva, dar si ceva mai sceptica, desi cand simt ca bataile inimii o iau razna doar pentru ca aud vocea unui nou El, tot cu capul inainte ma arunc! Apoi, sunt acele lucruri pe care nu stiu daca le-as fi invatat sau macar experimentat fara sa am de-a face cu acei Ei perfecti atunci, imperfecti acum. Am iubit copilaria, gandurile, secretele, visele lor, din care faceam si eu parte, lumea lor - care coincidea uneori cu a mea. Tot. Lucruri minunate, dar mai ales senzatii. Mi-e imposibil sa respir fara sa-mi bata inima mai tare pentru cineva anume. Senzatia in sine mi-e draga. Iar daca la inceput totul pare roz sau straluceste in toate culorile curcubeului, dar pe parcurs devine gri sau capata o paloare bolnavicioasa, daca nu chiar morbida - ei bine toate astea sunt doar detalii. Mie imi place senzatia si invat si ma transform cu fiecare zi care trece, indiferent cine este cel care imi stapaneste gandurile.
Si de aceea nu regret nimic.
Apropo, ieri, la ora 20.00, la Teatrul Metropolis din Capitala (Str Mihai Eminescu nr. 89) a avut loc premiera piesei “Edith Piaf”, cu Claudiu Negroiu, Dana Porlogea, Ioana Bercaru, Razvan Dragu. Regia apartine Malinei Andrei, iar scenariul piesei a fost scris dupa “Edith Piaf” de Simone Bertaut. Dupa Marlene Dietrich (magnifica Emilia Popescu in rolul ei), avem Edith Piaf... I wonder who's next... As propune Maria Tanase, Marilyn Monroe, Vivien Leigh, Elizabeth Taylor!?!
