Broken dream...

"Strangea cu putere stalpul subtire al baldachinului, sculptat ca o coloana veche pe care se incolacea un sarpe, dar nu-si dadea seama daca acesta urca sau cobora. Sarpele... simbolul pacatului, parca ar fi existat acolo special ca sa insemneze locul in care s-a petrecut totul. N-o mai durea deloc iar el plecase demult, lasandu-o ravasita in pat, dar inca mai strangea stalpul, de parca ar fi fost legata de el, de parca ar fi incercat sa se asigure ca n-a visat, ca n-o s-o rupa nimeni din locul acela, ca daca nu iese din camera e in siguranta. Dar nu era in siguranta. Fereastra lasata deschisa, perdeaua alba valurita de vant, rochia de matase sfasiata, dantela rosie, gustul lui de vin care-i ramasese pe buzele muscate, mirosul de tutun care se amesteca violent cu cel de liliac, toate ii spuneau ca nu e in siguranta. Stia ca e nebun. El coborase de pe fereastra pana pe terasa, ca un hot, apoi s-a dus glont spre salon, unde s-a asezat la pian si a inceput sa cante. Tare. Se auzea in toata casa si cu siguranta nimeni nu putea dormi, dar n-au indraznit sau n-au avut chef sa iasa. Era aproape dimineata si ceilalti bausera la fel de mult ca si el. Canta la pian, mandru de ce facuse, sau poate nepasator. Cand s-a facut lumina, muzica a incetat. A intrat in camera ei si a gasit-o exact asa cum o lasase, intinsa pe pat, strangand stalpul baldachinului. Privea in gol, spre fereastra. Nici macar nu l-a auzit. Oricum, nu dadea nici un semn ca ar fi constienta de prezenta lui.
- Acum nu te mai poti casatori cu el. N-o sa accepte niciodata. Va trebui sa accepti sa fii sotia mea, iti dai seama, nu? N-a fost chiar asa de rau, aproape ca as putea sa jur ca ai vrut si tu. Docila, ascultatoare... o sa fii o sotie buna. Poti locui chiar aici daca vrei. Eu... venisem de fapt sa-ti spun ca-mi pare rau, dar, vazandu-te din nou, mi-am dat seama ca nu-mi pare. Deloc. Ma bucur ca ramai a mea, iar netotul ala n-o sa te atinga in veci dupa ce va afla ca ai fost a mea. Ma bucur ca esti linistita, sunt obosit si n-aveam chef de teatru acum. Pana la urma, ti-a placut si tie, nu-i asa? O sa raman sa dorm aici, cand se vor trezi si ceilalti va fi evident ca... esti femeia mea, ai inteles?
Ea nu schita nici un gest. Nu-l privea, se uita in continuare in gol, blocata parca intr-o alta lume. Il lasa sa se aseze in pat si ramase nemiscata mult timp, lasandu-l sa adoarma. Stia ca e prea tarziu.

...


Dupa ce s-a auzit impuscatura, n-au trecut nici doua minute pana cand s-au strans cu totii in camera. L-au gasit in pat, de-abia se dezmeticea din somn si nu intelegea nimic. Era clar insa ca zgomotul venise de acolo si cautau cu totii sursa lui, cu priviri mirate, speriate si intrebatoare. La baie nu era nimeni, in camera de alaturi nu era nimeni. Urmele lasate in pat graiau de la sine, au inteles ce se intamplase. Si totusi, unde era? Si-au dat seama ca e sub pat cand sangele a inceput sa curga de sub cearsafurile brodate. Era intinsa acolo, cu genunchii stransi, de parca s-ar fi ascuns, imbracata inca in camasa de noapte de matase pe care el o sfasiase. Folosise arma lui. N-au gasit nici un bilet, nici o scrisoare. Strangea inca piciorul patului, de parca ar fi vrut sa stranga un sarpe de gat."

Intoarce-te. Ramai. Pleaca. Esti al meu si al tuturor!

Poti sa te imprietenesti cu timpul. Il poti determina sa ti se supuna uneori. Te poti folosi de el in favoarea ta. Poti invata ca fuge ca nebunul cand ai nevoie sa stea si pare ca nu se mai urneste cand ai nevoie sa treaca. Nu poti sa-l opresti, pentru ca nu e un ceas pe care il spargi sau caruia ii scoti bateriile. Dar poti sa profiti de acele momente in care pare ca sta pe loc. Asta se intampla atunci cand esti fericit(a) si vrei sa opresti clipa, ca Faust. Fericirea insa nu sta pe loc si atunci cand ea te paraseste, observi ca timpul porneste din nou.

Dar de ce sa vrei sa-l opresti? Bucura-te de prietenia lui, nu-l opri. Daca ai cunoaste un mare artist, l-ai tine inchis sa creeze numai pentru tine? Eu l-as lasa liber si l-as arata lumii intregi. M-as imprieteni cu omul din el, dar nu l-as tine captiv nici daca mi-ar cere asta, nici daca as stii ca are nevoie de siguranta captivitatii. Lumea nu evolueaza fara maretia artei. Nimic nu evolueaza daca timpul sta pe loc. E necesar sa treaca, pentru a vindeca rani, pentru a maturiza mintile, pentru a aduce cunoastere, pentru ca toate lucrurile sa-si urmeze cursul lor firesc.
Timpul e un artist iar spatiul si oamenii sunt panze, note muzicale, manuscrise, forme abstracte sau reflexii elaborate ale realitatii... Cum sa incerci sa-l stapanesti? Ce minte bolnava si egoista ar dori asta?
Nu mi-as dori sa il opresc. Se intampla sa-mi doresc sa-l intorc, de dor, dar pentru asta exista amintirile. Mi-as dori sa pot calatori cu el uneori. Sa ma invete sa am rabdare sau sa ma grabesc cu aceeasi nepasare aparenta.

Sunt doar o forma pe care o intalneste in cale si pe care o poate transforma dupa plac. Si totusi tind sa cred ca uneori nu-si gandeste creatia. O lasa sa curga, dupa primele impulsuri. Reface apoi totul din mers, masoara, admira, studiaza, plasmuieste si isi lasa amprenta sub forma de patina in loc de semnatura. Autograful timpului e peste tot. Nu lasa nimic neatins. Infiereaza fiecare celula si ii soarbe nucleul daca nu vrea sa i se supuna. Pentru ca toti artistii sunt nebuni si dictatori, dar opera merita orice sacrificiu.

Alone, away, sad and not knowing why...

Stii de ce nu-mi pasa?
Vrei sa stii?
Iti pasa?
Iti spun oricum,
Chiar daca nu ma intrebi
Vreau sa ma asigur
Ca nu ti-au ametit gandurile
De la culorile amestecate
In mintea ta de fum.
Ei bine
Nu-mi pasa daca mori
Sau traiesti
Daca visezi
Sau vegetezi
Daca gresesti
Sau castigi...
Pentru ca te-am sters din sistem
Am decis sa-ti uit ziua nasterii
Si noaptea mortii.
Nu mai stiu daca m-ai mintit,
Daca ma cautai din curiozitate
Sau daca te bucurai sa ma vezi
Dansand in ploaia ta rece
Si incalzind fiecare strop
La aburi de vara topita
In narghilea.
Nu mai stiu de ce te-am primit
In gandurile mele
De fiecare zi
Si noapte
Ca pe un fluture de-abia nascut
Intr-o floare cu petale de alta culoare
Pe care nu o recunoaste drept mama.
Nu mai stiu de ce ti-am dat voie
Sa afli toate culorile mele
Si te-am ajutat sa inveti ritmurile
In care ele pluteau
Duse de vant.
Nu mai stiu de ce am ascultat
Cum iti inchideai lacrimile intr-o scoica
Pentru a le trimite apoi in mare
Crezand ca, sarate fiind, ca si ea
N-o sa le recunoasca drept straine
Si o sa le amestece printre ale ei...
Te-am invatat sa te agati de crengile mele
Si le-ai rupt in cadere!
Te-am lasat sa privesti soarele
De jos, din iarba, de unde cazusei
In timp ce iti tineam umbra, sa nu arzi
Chiar de tot.
Muzica ta m-ar ameti acum
Pentru ca e departe, adanca, trista si violenta
Ca tine.
La inceput ma linistea doar pentru ca era a ta,
Iar tu erai ca mine.
Te-am invatat sa memorezi
Culori si miresme
Pe care le-ai folosit in contratimp.
Ti-am dezvaluit taina viselor
Dar n-ai vrut sa o intelegi.
Iar acum te trimit departe
In vartejul lumii
Te las sa cauti adrese inutile
Si sa gasesti intelesuri
Pentru hieroglifele viitorului.
Nu-mi mai pasa daca o sa cresti si o sa rodesti,
Sau o sa te pierzi in ceata,
Sau o sa cazi,
Pentru ca acum stiu
Ca prezenta ta imi este inutila
Si nu-mi mai hraneste iluziile,
Chiar daca tu crezi
Ca stii sa minti frumos.
Crengile mele o sa creasca la loc
Iar florile mele o sa aiba alte culori
Dar tu n-ai sa mai gasesti aceeasi liniste
La umbra altor copaci.
Singuratatea printre semeni
E un blestem asumat.
Daca vei invata sa te bucuri
N-o sa fiu aici sa-ti zambesc
Iar cand va veni o alta vara
Cu furtuni si ploi de piatra
O sa doara mai rau...
Insa mie n-o sa-mi pese
Chiar daca o sa stiu
Ca mori incet,
Pentru ca meriti.
Iertarea nu vine mereu
Fara sa o ceri.
Linistea nu vine mereu
Fara sa fie alungata de altii,
Iar fericirea apare mai ales
Cand incerci sa o construiesti.
Razele soarelui vin insa in fiecare dimineata
Chiar daca nu le meriti
Si nu le chemi.
Daca tu tii ochii inchisi
Si nu vrei sa vezi unde se aseaza
Ceilalti fluturi...
Daca nu-ti pasa ca te ratacesti
Si n-ai destule vieti sa continui drumul,
Daca nu vrei sa te asezi din cand in cand
Ci doar sa zbori, mereu, mereu, in nestire
Pana ti se frang aripile...
Daca vrei sa fii o lumanare care arde
Pe mormantul altei iubiri
Negasite
Te las intr-o lume care vorbeste in alte limbi
Si care ucide inadaptatii
Reducandu-i la tristete eterna.

O sa te intorci?

Intr-o zi, a venit si s-a asezat langa mine, pe banca, fara sa spuna nimic. M-a privit o fractiune de secunda, zambind, asa ca i-am zambit si eu, dar deja nu ma mai privea. Se uita la copiii care se jucau in parc si zambea.
A stat asa cateva minute... poate mai putin, dar de ajuns pentru mine sa-i analizez trasaturile ascutite, obrazul neras, tamplele, camasa gri, bluza legata peste umeri si cureaua ceasului, din piele neagra cu efect de reptila.
Apoi s-a apropiat mai mult si mi-a privit desenul. Priveam copiii, dar desenasem copacii si ratele salbatice care se intrezareau departe, pe lac. Nici-un chip schitat. Doar un balansoar gol.
Si atunci am simtit ca trebuie sa-i explic, sa-l fac sa inteleaga cumva, ca nu mi-e teama de viata, ca imi plac mult copiii si imi doresc si eu unul intr-o zi, ca nu sunt una dintre acele asa zise artiste care stiu sa picteze doar peisaje si flori, ca stiu sa desenez si oameni si sa surpind bucuria sau melancolia in ochii lor, ca de fapt nici nu ma consider artista, desenez din placere, am doar cateva caiete de schite si nu ma poate judeca dupa acest desen inspirat de soarele din apa, pe care nu stiam sigur cum sa-l surpind in alb-negru... De fapt, am simtit ca trebuie sa-i spun tot, tot, sa stie bine cine sunt, ce caut acolo, sa-i vars toata viata mea in palme si sa-l las sa o soarba ca sa-mi gasesc un loc mai bun in fiinta lui.

Unde-mi sunt cuvintele? Cum sa incep? Oare o sa inteleaga, o sa ma recunoasca, o sa stie ca am fost a lui intr-o viata anterioara? Sigur ca stie asta, altfel de ce s-ar fi asezat langa mine? De ce s-a apropiat atat de firesc, de parca ar fi stiut ca il astept acolo dintotdeauna?
M-a privit in ochii si mi-a zambit din nou, inainte sa se ridice si sa-si continue plimbarea pe alee, detasat, ganditor, absent.
L-am pierdut din nou...

Once upon a time....

Cand erau mici, se jucau mereu impreuna. Uneori in joc intrau si alti copii, vecini sau colegi de gradinita, dar erau cu totii personaje secundare. Asigurau un fond sonor, se ocupau de recuzita... dar, in realitate, jocul era al lor. Cu ei si despre ei.
El avea parul carliontat, de culoarea alunelor, ochii mari, caprui spre verde si o conformatie vizibil atletica. Nici nu era de mirare, nu statea o clipa locului. Alerga, se catara in copaci, pe acoperisul casei sau pe garduri, juca fotbal, urmarea pisicile pe strada, ca sa le traga de coada, se lua la intrecere cu avioanele cu reactie care apareau uneori pe cer... Maica-sa il imbraca mereu in tricouri sau camasute albe, iar panatalonii, si cei scurti si cei lungi (nu cred ca mai avea vreo pereche pe care sa n-o fi rupt in genunchi), erau mereu purtati cu bretele. Arata ca un pui de italian dintr-o fotografie veche, in sepia.
Ea avea mereu o fata putin trista, putin visatoare si ii placea sa se amestece printre oamenii mari, ascultandu-i in liniste. Stia o multime de povesti si, uneori, cand avea in "public" copiii din vecini sau colegii de gradinita, adunati in jurul ei, le spunea de parca le citea dintr-o carte.
Mama ei ii impletea in fiecare dimineata parul saten in doua cozi, incepand de la tample, sau il lega cu o panglica intr-o singura coada, mai ridicata putin, ca de ponei. Cand era mai mica, o imbraca in rochite ca de papusa, cu volanase sau sortulete. Cea alba, din panza topita, parea de balerina; pentru cea albastra avea palarie asortata, o palariuta care se lega sub barbie si parea de Scarlet O'Hara; mai avea o rochita verde, cu manecute albe, bufante si sortulet alb pe care erau bordate crengute verzi... Hmmm... Da, mai era si rochita alba cu floricele, cu buzunare pe care erau brodate raze de soare. Si mai avea si o pelerina, dintr-un fel de tricot, alb cu mici carouri verzi si franjuri verzi. In afara de uniforma, acestea era singurele ei hainute de fetita. Oricum, ii cam ramasesera mici. In rest, era mereu imbracata in salopete sau pantaloni. Chiar si iarna, avea salopete groase, ca pentru ski. In plus, avea mereu tot felul de bluzite tricotate de mama ei. Cele mai multe albe, unele cu iepurasi sau vrabii pe piept (un fel de gri albastrui, si iepurasii, si vrabiile). Nu ramaneau niciodata albe mai mult de cateva minute dupa ce erau imbracate. Cel mai des ajungeau pline de praf, dar ocazional apareau si pete de dulceata de visine, suc de zmeura sau pepene.
Si totusi, nu era baietoaica. E drept ca locul in care se jucacu cel mai mult era garajul in care tatal lui avea o motocicleta. N-o mai folosise de peste un an. O foloseau insa pe post de banca, se catarau pe ea pur si simplu. Uneori desenau sau "construiau" casute din pachete de tigari, chibrituri, bete din curte, pietricele si cartoane. Cel mai des insa "stateau de vorba". Ore in sir.
In curtea ei erau mereu locuri interesante pentru joaca. Acolo, dar mai ales in magazie, unde tatal ei avea adunate tot felul de lucruri. Sticle colorate, cutii cu tot felul de chestii ruginite si nefolositoare, machete de avioane, sarme, ceasuri, un aparat radio vechi si stricat, un scaun subred, toate prafuite si excelente pentru analize detaliate. Explorau acel loc cu aceeasi placere, de fiecare data, desi rar apareau elemente noi.

Maidaneza visatoare

Nu, nu e vorba despre o pisica, e vorba despre o fata. O fata care se viseaza Lady, vrea sa guste luxul de la micul dejun pana tarziu in noapte, se simte speciala, se simte artista, neinteleasa, uneori trista, alteori de-a dreptul isterica, o fata care rade cu pofta chiar si atunci cand sufera(si sufera cam tot timpul, dar rasul molipsitor ii camufleaza tristetea). Este boema cand ajunge in parcuri si cand bea vin fiert, este aristocrata cand doarme in lenjerie de matase si bea ceai adus special pentru ea din Japonia de o prietena buna si foarte bogata, este culta, sensibila si romantica atunci cand asculta din loja centrala "Tosca" sau "Traviata", identificandu-se mereu cu eroinele si simtindu-se solidara cu ele, pentru ca si ea sufera de o forma acuta de iubire neimplinita.

El insa stie ca brosa ei in forma de camelie, din catifea violet, nu este Dior, ci Meli Melo, in timp ce el poarta costum Hugo Boss, camasa Armani si pantofi Calvin Klein. Este frumoasa, chiar decorativa, face fata discutiilor cu prietenii lui intelectuali, dar face nota discordanta. Pentru ca el are blazonul familiei gravat pe tabachera, isi petrece sarbatorile de iarna la Paris sau la Moscova, in vizita la rude, are apartament de lux in Centrul Capitalei, cu bar facut de designer, covor din blana de ponei, pat de 2/2 cu lenjerie de bumbac egiptean, bea ceai Paloma Picasso din cesti cumparate ca suvenir din Japonia, din portelan negru, se pricepe la vinuri si va mosteni afaceri, terenuri si case, pe langa faptul ca duce mai departe un nume sonor. In schimb ea este o provinciala draguta care locuieste intr-o garsoniera rece a carei chirie costa mai mult decat jumatate din salariul ei. Altfel, cine stie...

senzatii dintr-o carte

"Avea o stare foarte ciudata. Il privea in ochii pentru cateva secunde, pentru ca apoi sa priveasca prin el si sa se gandeasca aiurea. Il auzea vorbind, dar nu facea nici cel mai mic efort sa inteleaga despre ce vorbea. Doar incuviinta din cand in cand, dadea din cap, aprobandu-l si mai soptea un "asa e, ai dreptate...". Stia ca lui ii place sa i se spuna ca are dreptate.
Il lasa sa vorbeasca, pentru ca ii placea sa-l auda. Avea o voce foarte placuta. Nu conta deloc ce spunea. Se multumea sa-l priveasca si sa-i analizeze hainele, tinuta, gesturile... Trebuia sa le memoreze, era convinsa ca o sa treaca mult timp pana cand o sa-l vada din nou si, pana atunci, trebuia sa ramana cu o imagine, pentru momentele de nostalgie.
Ce bine ii statea lui in camasa alba cu dungi gri... Oare ei i-ar fi venit bine, daca ar fi imbracat-o a doua zi, de dimineata, cand s-ar fi ridicat din pat pentru a merge spre baie si apoi, incet, sa nu-l trezeasca, spre bucatarie, sa pregateasca micul dejun? A, nu, el nu mananca dimineata, si nici cafea nu bea... Poate un fresh de portocale? Hmmm...
Si baschetii astia prafuiti, el nu vede cat sunt de prafuiti? Oare de unde a venit? Poate a trecut prin parc, sa scurteze drumul, sa o vada mai repede. Desigur, asta trebuie sa fi fost, el n-ar fi fost niciodata atat de neglijent, nu ar fi incaltat baschetii asa, plini de praf. Sigur nu.
E foarte nervos. Vorbeste repede si tare si mainile i se agita pe genunchii ei, si gesticuleaza, se ridica si gesticuleaza cu gesturi largi, ca sa-i explice mai bine. Ochii ii stralucesc tare, tare, e incruntat si ii simte fiecare fibra incordandu-se cand o strange de mana. E suparat dintr-o prostie, stie si el asta, dar nu se poate abtine. Pur si simplu il afecteaza. Nu stie nici el de ce s-a ambalat asa, stie doar ca nu-si poate scoate din minte "imensa jignire si bataie de joc". O strange tare de mana, din nou asezat langa ea, si ofteaza adanc. Ea ii trage capul spre pieptul ei, intr-o imbratisare ce se vrea de incurajare. Il strange langa ea si ii rasfira parul, intorcandu-i o suvita in jurul aratatorului. Ii simte parfumul, ceva lemnos, nu stie ce, stie doar ca miroase a el. Ar vrea sa adoarma asa, sa-i prinda dimineata acolo, rezemati de gardul scolii.
Pare ca s-a mai linistit putin. Inca e suparat si inca vorbeste repede, dar a mai scazut tonul. Ii simte inca ura in privire, dar nu se poate gandi decat la senzatia placuta a respiratiei lui in ceafa, daca i-ar trage-o pe la spate."