Who and what am I waiting for?

In curand, pe 17 ianuarie, va fi Sfantul Anton, "patronul" indragostitilor. Cred ca, for the first time in my life, I am NOT in love. Asta inseamna ca am o stare f. ciudata. De cand ma stiu a existat o persoana anume care asupra careia sa-mi concentrez atentia, adica de care ma credeam indragostita, indiferent daca formam sau nu un cuplu. De regula imi doresc ceea ce nu pot avea sau ce stiu ca e foarte greu de obtinut, dar asta e alta poveste.:)

Ei, de ceva vreme, cateva luni asa... i'm out of love. Cativa posibili "what if", dar nimic intens, nimic concret, nici unul care sa ma faca sa zambesc cand ii aud vocea (sau ii citesc mesajul sau ii vad poza sau...)sau macar sa tremur si sa-mi musc buzele cand ma gandesc ce i-as face. Nimic. None.

Eu iubesc foarte intens, total, uit de mine si tot ce fac e pentru a face fericit "the object of my desire(s)". Iar acum... am cativa prieteni pe care ii pot ajuta sa se indrepte spre fericirea lor, dar asta nu-mi da mie satisfactii, nu asa cum imi da zambetul unui el pe care il cred (si la momentul respectiv il si simt) al meu.

Asta poate insemna fie ca a venit momentul sa ma concentrez mai mult asupra... mea, sa devin mai egoista si sa-mi vad de planurile care ma privesc in mod direct, fie ca... You better shape up, cause I need a man,and my heart is set on you!

Clar? Ca ma simt very strange and funny asa, emptyhearted! Ca si cum habar n-am incotro ma indrept si nici macar daca sunt eu (sau vreuna dintre cele care formeaza eu-l meu). Well, at least I got my ReD shoes on... sigur nu trec neobservata.

p.s. invita-ma intr-o calatorie cu trenul sau macar cu un calut de lemn cu saua verde...

Dragoste in vremea holerei

La "Dragoste in vremea holerei" a fost o distributie absolut cretina, exceptie facand desigur Javier Bardem, care sunt convinsa ca ar fi exceptional si daca l-ai pune sa recite "Catelus cu parul cret". Da, in romana.

Am apreciat si varianta cu versuri a tangoului din "Parfum de femeie", desi nu cred ca isi avea neaparat locul in filmul asta. In rest, film facut in cel mai "pur" stil comercial, pentru a fi apreciat de parveniti intelectual care vor sa se dea mari ca au vazut o ecranizare celebra, dar vor aprecia mai mult poantele ieftine si scenele de sex. Poate mesajul ar fi fost mai bine primit daca s-ar fi incercat o transmitere directa, daca Bardem/Florentino ar fi citit efectiv pasaje din carte, in timp ce in imagini am fi admirat o Fermina mai feminina, o prezenta cu adevarat rascolitoare, un Dr. Urbino masculin si galant in salbaticia lui columbiana, un tanar Florentino expresiv si clocotind de plinatatea sentimentelor. Am avut parte, in schimb, de un tanar Florentino (Unax Ugalde) bun de distribuit in rol de insipidul clasei, o Fermina (Giovanna Mezogiornno) finuta si filiforma din al carei chip nu te bantuie decat privirea albastra si expresia de personaj dintr-un tablou renascentist - si un Dr. Urbino (Benjamin Bratt) care ar fi fost mai bun in rol de fiu de vechil, indragostit de o sclava. Nu incerc sa diminuez sau sa neg valoarea actorilor de mai sus, stiu ca au la activ si roluri care li s-au potrivit si ca in lipsa de talent nu ar fi fost luati in considerare pentru rol, dar nu cred ca au reusit sa faca fata persoajelor care li s-au atribuit si nici nu cred ca datele fizice le permiteau rolurile respective. In plus, experienta scenei de teatru si-ar fi spus cuvantul, daca ar fi existat. In adevaratul sens al cuvantului.

Stiu ca atat regia cat si scenariul au fost semnate de nume rezonante in lumea cinematografiei (Mike Newell/Ronald Harwood) si stiu ca pentru finantarea unui astfel de proiect e nevoie de compromisuri vizibile in realizarea lui, dar de aici pana la a transforma o capodopera a literaturii in film potrivit pentru amatorii de telenovele... e o cale destul de intortocheata. Misiunea lor era oricum extrem de dificila, dar sunt convinsa ca filmul ar fi fost mult mai apreciat daca nu s-ar fi avut in vedere mai ales "ce se cere pe piata", cand "piata" e formata dintr-un public needucat cinematografic.

Cat despre poveste...
Povestea de iubire implinita la final, care ma duce cu gandul la cea din "La tiganci", imi lasa un gust amar. Oricat de optimista as fi, nu ma incalzeste deloc siguranta ca pana la urma, in viata asta sau in ce urmeaza dupa ea, voi fi alaturi de jumatatea perfecta - dar toata tineretea o irosesc alaturi de altcineva, refuland in diverse activitati... Nu inteleg de ce drumul pana la fericire trebuie sa fie anevoios pentru unii, in timp ce altii ajung sa o obtina fara sa miste un deget. A, ok, ca sa-i simti mai intens gustul, stiind ca ai luptat pentru ea, ca ai obtinut-o cu greu, ca ai asteptat-o toata viata si nu mai sperai sa ai parte de asa ceva...

Stiu ca dragostea care nu doare nu poate fi transpusa artistic si ca indragostitii care nu sufera pentru a ajunge impreuna nu raman in istorie; stiu ca daca Julieta ar fi trait ar fi fost doar inca o fasneata care fuge de acasa cu iubitul impotriva vointei parintilor, cum faceau pana si tarancutele din satele noastre candva - si nu si-ar mai fi amintit nimeni de numele si povestea ei. Elementul tragic aduce dupa sine aprecierea instanta, vinde la fel de bine ca si sexul.

Oricum, pragmatica din mine gaseste o posibila explicatie si in cazul din filmul/cartea de mai sus. Prin urmare, de aceea nu a avut parte Florentino de femeia iubita timp de 50 de ani, 9 luni si 4 zile, pentru ca in tot acest timp a determinat nefericirea multora dintre cele xyz femei alaturi de care incerca sa o uite. In tot acest timp, ea, Fermina, i-a fost fidela sotului de drept, Dr. Juvenal Urbino, a respectat legamantul facut fata de el si si-a asumat conditia. Daca in final Florentino si Fermina au ajuns impreuna, a fost pentru ca ea a meritat sa fie alaturi de el, si-a castigat acest drept prin modul demn in care a trait. In schimb, felul in care a a inteles/ales el sa-si "vindece" nefericirea de a nu o avea alaturi a facut ca timpul in care nu au avut parte unul de celalat sa fie mult prea lung. Tot e bine, cred, ca s-au regasit cat timp traiau, constienti, nu in spatiul oniric care ne desparte de viata de apoi.

Am citit cartea acum mult timp, tineam minte doar tema, cateva detalii si faptul ca mi-a lasat o admiratie profunda pentru stilul in care e scrisa, lucru care sunt convinsa ca a fost simtit de toti aceia care au citit macar un fragment din G.G.Marquez. Imi propusesem sa o recitesc inainte de a vedea filmul, dar... s-a intamplat sa am ocazia de a-l vedea inainte de asta. Nu regret. Cred ca este unul dintre acele filme care merita vazute doar pentru experienta vizionarii. Nu stiu de ce, inca mai sper, in naivitatea mea, ca intr-o buna zi cineva o sa gaseasca modul optim de a transpune pe ecran modul inefabil in care s-a exprimat Marquez pe hartie.

Despre lucrurile nefiresti.

Nu pot si nici nu cred ca vreau sa incerc sa inteleg lucrurile nefiresti. Nefiresti, cum sunt lebedele in Romania, iarna. Nefiresti, cum sunt mugurii de liliac ninsi in februarie, asa cum am vazut deunazi in fata blocului. Nefiresti, cum sunt freziile in august si tuberozele in decembrie. Cum sunt ciresele proaspete cand afara sunt -n grade.

Cum sunt bataile cu rosii sau portocale in unele tari, in scopuri distractive, cand in Africa atatia copii mor de foame. Cum sunt eforturile din ce in ce mai mari si mai costisitoare de a lumina orasele de sarbatori, in loc sa se lumineze sufletele si mintile.

Cum e iubirea care inceteaza sa mai existe din senin. Cum e instinctul de a lovi persoana pe care stii sigur ca de fapt o iubesti. Cum e lehamitea de grija ce ti-o poarta ce-i dragi. Cum e nepasarea fiintei de care iti pasa cel mai mult. Cum e sa nu poti sa spui sau sa faci ceea ce stii ca vrei si trebuie sa spui sau sa faci.

Toate astea sunt nefiresti. Nu stiu daca e mai bine sa le infrunt, sa le analizez si sa incerc sa le caut o solutie sau sa le ignor, asa cum fac aproape toti ceilalti.

Intoarce-te. Ramai. Pleaca. Esti al meu si al tuturor!

Poti sa te imprietenesti cu timpul. Il poti determina sa ti se supuna uneori. Te poti folosi de el in favoarea ta. Poti invata ca fuge ca nebunul cand ai nevoie sa stea si pare ca nu se mai urneste cand ai nevoie sa treaca. Nu poti sa-l opresti, pentru ca nu e un ceas pe care il spargi sau caruia ii scoti bateriile. Dar poti sa profiti de acele momente in care pare ca sta pe loc. Asta se intampla atunci cand esti fericit(a) si vrei sa opresti clipa, ca Faust. Fericirea insa nu sta pe loc si atunci cand ea te paraseste, observi ca timpul porneste din nou.

Dar de ce sa vrei sa-l opresti? Bucura-te de prietenia lui, nu-l opri. Daca ai cunoaste un mare artist, l-ai tine inchis sa creeze numai pentru tine? Eu l-as lasa liber si l-as arata lumii intregi. M-as imprieteni cu omul din el, dar nu l-as tine captiv nici daca mi-ar cere asta, nici daca as stii ca are nevoie de siguranta captivitatii. Lumea nu evolueaza fara maretia artei. Nimic nu evolueaza daca timpul sta pe loc. E necesar sa treaca, pentru a vindeca rani, pentru a maturiza mintile, pentru a aduce cunoastere, pentru ca toate lucrurile sa-si urmeze cursul lor firesc.
Timpul e un artist iar spatiul si oamenii sunt panze, note muzicale, manuscrise, forme abstracte sau reflexii elaborate ale realitatii... Cum sa incerci sa-l stapanesti? Ce minte bolnava si egoista ar dori asta?
Nu mi-as dori sa il opresc. Se intampla sa-mi doresc sa-l intorc, de dor, dar pentru asta exista amintirile. Mi-as dori sa pot calatori cu el uneori. Sa ma invete sa am rabdare sau sa ma grabesc cu aceeasi nepasare aparenta.

Sunt doar o forma pe care o intalneste in cale si pe care o poate transforma dupa plac. Si totusi tind sa cred ca uneori nu-si gandeste creatia. O lasa sa curga, dupa primele impulsuri. Reface apoi totul din mers, masoara, admira, studiaza, plasmuieste si isi lasa amprenta sub forma de patina in loc de semnatura. Autograful timpului e peste tot. Nu lasa nimic neatins. Infiereaza fiecare celula si ii soarbe nucleul daca nu vrea sa i se supuna. Pentru ca toti artistii sunt nebuni si dictatori, dar opera merita orice sacrificiu.

Crazy little stupid things we made... for love?

Ohooo... am facut multe tampenii la capitolul asta. Nu cred ca exista persoana care sa nu aiba asa ceva pe lista.
Prima chestie care imi vine in mine? Parfumul, desigur. I-am cumparat tatalui meu parfumul pe care stiam ca il foloseste el, ca sa simt parfumul lui prin casa. Cand mi se facea dor, imi bagam nasul in flacon sau pulverizam putin.:)

Apoi, biletele la teatru. Stiam ca o sa fie acolo, asa ca am luat bilete la aceeasi piesa de teatru. Stiam si ca are invitatii, deci va sta in sectorul A (cu presa si sponsorii:D), (imi amintesc ca prima data cand am fost la o prezentare de moda la National si am rugat plasatoarea sa ma ghideze spre loc, mi-a spus asta: "sectorul A, cu presa si sponsorii"). Asta inseamna ca am luat biletele cu locuri la balcon, de unde stiam ca am priveliste la sectorul respectiv. La plecare am trecut pe langa el si habar n-a avut. Am auzit aproape tot ce a vorbit cu prietenul cu care venise. Trebuia sa ma fac detectiv.:)

O prietena mi-a povestit cum se deghiza ca sa mearga sa-l viziteze, pentru ca trecea pe langa serviciul mamei ei ca sa ajunga la el, si nu voia ca aceasta sa o vada. Asa ca proceda ca divele de pe vremuri, isi punea palarie sau batic, ochelari mari de soare, tot tacamul.:)

Plecarile in alt oras, pe nepusa masa, nu mi se mai par neaparat crazy, pentru ca am auzit vorbindu-se atat de des despre asa ceva, incat deja imi par banale. Sau aproape firesti.

O alta faza ciudata si nebuneasca am trait acum multi ani, ajungand intamplator acasa la un tip de care imi placea, impreuna cu un grup de prieteni. Era acasa si tatal lui, pe care-l cunosteam, si o doamna relativ in varsta, care am banuit ca e mama lui, pentru ca taica'su ii daduse o pereche de pantaloni sa-i calce. Nici acum nu stiu daca doamna respectiva era de fapt menajera sau o matusa sau ceva de genul asta.
Important este ca a aparut in peisaj si o tipa destul de draguta, bruneta, cu pantaloni trei sferturi, camasa alba, machiata finut. Am banuit imediat ca l-am prins in flagrant si ca tipa aia era vreo iubita de-a lui, asa ca am fost destul de acida cu ea pe toata durata vizitei. Involuntar. Adica, nu m-am purtat necuviincios, nici n-am jignit-o, nu sunt prost crescuta, dar nici n-am fost sociabila cum as fi fost in mod normal, ba chiar destul de rece. Dupa vreo doua ore mi-am dat seama ca era mama lui, dupa ce am vazut niste poze de familie. Femeia insa chiar nu arata a mama de trei copii mari, dintre care doi casatoriti. Si mai era si bunica. Arata excelent, daca eu chiar eram convinsa ca era iubita lui. Si ea saraca imi spunea ca ma mai asteapta neaparat pe la ei si incerca sa fie amabila. Eh...
Asta e deja la nivel de gafa, nu nebunie...

Ok, recunosc, tot nebunie cred ca se numeste si faptul ca i-am gasit parola de e-mail unui ex. Am ghicit-o, nu am folosit programe de cautare sau spart adrese, asa ca nu ma simt vinovata deloc. Ce sunt eu de vina ca a pus parola usoara? Era numele cainelui, btw.:) Bine, n-avea asa chestii incriminatorii, dar eram curioasa. Sunt sigura ca nici el n-ar fi avut vreo remuscare daca imi citea mie mailurile, asa ca nu ma simt nici eu vinovata. In mod normal as gasi gestul de o nesimtire rara. Intre acel el si mine insa era ok. I-am si spus sa-si caute parola mai sigura, ca o nimereste oricine. Si acum suntem prieteni foarte buni.:)

Hmmm... E tarziu, nu-mi mai vin in minte prea multe acum. Nu de-ale mele, in orice caz.:D
Dar sunt convinsa ca si tu, cel care imi citesti acum blogul, oricine ai fi tu, ai la activ vreun gest nebunesc facut... pentru cineva special atunci. Ma insel?:)

I wonder...

Nu stiu ce este mai dificil...
Finalul? Sau perioada de incertitudine care il precede?

E mai greu sfarsitul,
Sau presimtirea lui?

Doare mai tare sa pui punct
Decat sa trasezi la nesfarsit punti de legatura
Nesigure
In perioada de agonie?

Negrul orbeste
Sau degradeurile de gri prin care a fost obtinut?

"Libertatea e dincolo de gardurile pe care le construim singuri!"

Cum spuneam, sunt intr-o perioada relativ libera, pe care am dedicat-o filmelor si cartilor. Unele filme, pe care voiam sa le vad mai demult, asteptau cuminti pe dvd-uri imprumutate de la prieteni. Altele au fost alese din programul TV curent. Asa s-a intamplat si cu cel pe care l-am vizionat adineaori: "Instinct", in regia lui Jon Turteltaub. In rolurile principale, Sir Anthony Hopkins si Cuba Gooding Jr.
Despre Maura Tierney o sa scriu cu alta ocazie, ca sa explic de ce o urasc.:)








Alte pareri despre acest film, aici si aici.

Sunt persoana de sex feminin, pe alocuri sensibila:P, deci mi-au dat lacrimile in momentul in care gorila-tata, masculul care proteja grupul, moare incercand sa-si protejeze familia. Si asta pentru ca am identificat imediat liderul acelui grup de gorile cu tata. Mi-am amintit de momente in care m-am simtit protejata de el. La un moment dat, Ethan Powell, personajul interpretat de Anthony H., vorbeste despre fiica sa si marturiseste ca, daca aceasta s-ar naste din nou, ar luau-o cu el peste tot, referindu-se la regretul pe care il resimte acum pentru ca a indepartat-o instinctiv, nelasandu-i ocazia de a-l cunoaste si a impartasi impreuna revelatiile anilor sai de studiu - sau, mai degraba, anilor de "ratacire", cand de fapt reusise o extraordinara comuniune cu lumea animalelor, regasindu-si instinctele primare - pozitive.

Mai devreme vazusem o emisiune despre Elisabeta Lipa si familia ei, in care aceasta povestea cum fiul ei, intrebat fiind pe cine iubeste mai mult, pe mama sau pe tata (intrebarea clasica pe care oamenii destul de temebeli si cautatori de harta o pun uneori copiilor) - raspundea intotdeauna ca ii iubeste pe amandoi la fel. Refuza sa aleaga, desi era clar ca este foarte atasat de mama lui si probabil ca ea ar fi fost alegerea fireasca, pentru ca o vedea destul de rar. Mi-am amintit atunci ca, in copilarie, la intrebarea respectiva raspundeam, invariabil, fara sa-mi doresc a starni gelozii intre parinti, dar asa simteam atunci: TATA. Sora mea mai mica a gasit repede si explicatia: "pentru ca el aducea bani mai multi si ne rasfata"!
Dar nu era asta. Era faptul ca imi dadea libertatea pe care mama, mai autoritara si grijulie, nu ne-o lasa (aveam sa inteleg mult mai tarziu instinctul ei de a ne proteja si sa apreciez forma de educatie care ne-a ramas intiparita cu forta, dar al carei sens nu il intelegeam atunci). Ea ne certa, ne pedepsea, statea cu gura pe noi - cum se spune, avea mereu pretentii si "ne stresa". Tata, in schimb, cand ma intorc cu gandul in copilarie si caut momente legate de el, apare alaturi de mine in parc, la muzee, la cinema, in plimbari lungi prin oras (ma lua cu el peste tot si imi arata orasul, imi cumpara suc cu zapada, vata pe bat sau inghetzata de pepene galben - delicioasa - dar si o gramada de carti de la anticariate unde stateam impreuna cu orele si luam "la puricat" fiecare raft, albume de arta sau vederi cu imagini care ma captivau)...




Am fost primul sau copil si stiu ca m-a iubit enorm, din prima clipa, desi i-a fost teama, ca oricarui barbat, de momentul in care va deveni tata. Mama si bunica imi povesteau adesea cum ma tinea in brate cu foarte mare grija, temator, ca pe un bibelou pretios pe care ti-e teama sa nu-l spargi. Si n-o sa uit niciodata cand l-am auzit spunand despre mine: "erai atat de mica si nestiutoare si priveai lumea asta mare cu ochisorii curiosi"!. El, barbatul casei, leul, sa vorbeasca despre ceva, despre cineva - despre mine - cu atata sensibilitate! De cand eram mica a fost mandru de mine. Intotdeauna a sperat si a stiut ca o sa fac ceva cu viata mea, ca nu sunt o idioata, ca are motive sa fie mandru de o fiinta cu o asemenea personalitate. Oh, da, copil fiind aveam o personalitate foarte puternica. Eram si foarte, foarte sociabila, eram prietena cu toti vecinii si colegii parintilor mei, invatatm foarte usor si aveam o memorie remarcabila. Da, stiu ca ma laud singura, dar nu-mi fac probleme, fata de mine nu are sens sa fiu modesta. In plus, la fel de senin imi recunosc si lipsurile si erorile.

In gradinita, cand copiii se jucau in nisip, eu stateam "de vorba" cu directoarea, o femeie tanara si foarte frumoasa, in biroul ei, despre tot felul de tampenii. Uneori se alaturau conversatiei noastre si asistenta gradinitei, sau educatoarea (se numea Vicky, absolut intampaltor am ajuns mai tarziu sa-i adopt numele, ca pseudonim pentru un alter ego al meu; tot intamplator, un alt alter-ego al meu se numeste Monica, asa cum se numea o fosta invatatoare cu care ma intelegeam excelent, dar nu cred ca are neaparat legatura cu ea, pentru ca si mie mi s-a spus Monica in copilarie... poveste lunga;)). Mai tarziu, in scoala, eram prietena cu profesori considerati de temut de alti colegi, profesori care ajungeau sa-mi povesteasca amanunte personale din viata lor, ba chiar imi aduceau sa vad albume de familie... Oameni extraordinari, pe care ii apreciez si astazi si cu care aveam discutii interesante, mai ales despre carti sau "intamplari din viata". Despre profesorii pe care nu-i aveam la inima, voi scrie poate cu alta ocazie. Sau poate o sa-i iert.;)
Oricum, si in ziua de astazi, asta e cea mai evidenta calitate a mea, pe care am ajuns sa o descopar prin cei din jur: inspir incredere si instinctiv ii atrag pe cei care au nevoie de cineva demn de incredere. Instinctiv, incerc sa gasesc partea buna si frumoasa in orice om si sa-i ajut pe cei pe care simt ca pot sa-i ajut, chiar daca uneori nu-i pot ajuta decat cu prezenta, incercand sa le fiu alaturi si sa-i ascult.

"Primul tau cuvant stii care a fost? Nu mama, nici tata! Ingaimai primele sunete si stii care erau? EGO, EGO! Adica EU, in latina. De atunci, de la inceput de fapt, erai egocentrista, erai centrul universului, erai cea mai importanta!"
Copil fiind, eram a little star. Stiam sa scriu si sa citesc dinainte de gradinita, stiam sa interpretez povesti si scenete, ba chiar, la cinci ani, am inventat prima mea poveste! Stateam cu sora mea mai mica si am inceput sa-i spun o poveste inventata de mine. Mama avea treaba, dar ma asculta. Ea si-a dat seama ca personajul principal al povestii era tata. Se numea Cuibert. Mama spune ca asa il vedeam eu pe tata, pentru ca acel personaj, Cuibert, avea foarte multe plase. N-o sa uit niciodata seara cand tata a venit de la spital (fusese internat pentru peritonita) incarcat cu plase, habar n-am cum, desi operat, putea sa care atatea plase, si cate minunatii erau in ele! Multe portocale, "sahul", doua masinute chinezesti - una pentru mine si una pentru sora mea - a mea cu un ursulet Panda care, atunci cand masinuta mergea, se apropia de hrana, cealalta cu o maimuta care isi invata puiul sa mearga... si multe alte chestii... Poate, intr-adevar, pornind de la imaginea asta, la el ma gandisem cand creasem in mintea mea acel personaj... Era "my hero"!
In plus, am stiut intideauna ca este un tip foarte inteligent. Orice problema nu-si gasea rezolvare la scoala avea sa fie, in mod cert si simplu, rezolvata si explicata de el acasa; orice lucru se strica in casa era, intotdeauna, reparat de el. Poate de asta am si fost cam stricatoare, stiam ca "repara tata".

Si imi mai amintesc un episod... Aveam 17 ani, perioada in care ma imbracam mai ales in jeans taiati si camasi legate, purtam tricouri fara sutien sau cu sutienul la vedere (vremea bustierelor...), eram very rebel si de o inconstienta incredibila... Aveam o privire foarte visatoare, undeva departe, pe care o am si acum uneori, dar ceva mai rar, atunci cand mintea mea tese diverse scenarii. Eram intr-un tramvai si ma asezasem pe un scaun, la un metru sau doi departare de tata, care vorbea cu mama, daca nu ma insel, asezata si ea pe un scaun, mai in spate. Un tip, cam gipsy el de fel, imi facea ochii dulci, iar eu nu observam nimic, ma uitam pe fereastra si visam la ale mele. Tata in schimb il urmarea de la distanta. La un moment dat tipul a venit si nu stiu ce m-a intrebat sau ce a zis, chiar nu-mi amintesc, dar a avut o tendinta de a ma atinge, sa ma ia de mana sau ceva de genul asta. In secunda aceea tata a fost langa mine si i-a spus, relativ respectuos, printre dinti (cred ca daca "the gipsy man" nu s-ar fi indepartat imediat apoi se alegea cel putin cu un pumn serios): "Domnule, pleaca imediat de langa copilul meu!" Imi amintesc expresia ingrozita de pe chipul tipului care a ingaimat doar "copilul..." privind spre mine, care numai a copil nu aratam, ba chiar astazi daca as vedea o young girl imbracata asa si cu coama in vant de parca a fost la "lectia de echitatie" (exprimare frumoasa pentru calarie), as zice ca si-o cauta cu lumanarea. Imi amintesc si furia din ochii tatei si faptul ca, desi impresionata de instinctul lui protector, nu m-am abtinut sa nu rad tot drumul spre casa, pentru ca spusese "copilul meu". "Nu mai sunt mai tata chiar asa copil", ii spuneam eu, iar el imi spunea: "pentru mine o sa fii intotdeauna copilul meu, chiar si cand o sa fii maritata!"

Mi-am amintit de toate astea vazand acest film, in care personajul interpretat de Anthony Hopkins este Ethan Powell, un antropolog ce este dat disparut in Africa, unde studia gorilele, pentru ca peste doi ani, cand reapare, sa se afle ca se indeprtase de buna voie pentru a se alatura unei familii de gorile, ajungand sa fie acceptat drept unul de-al lor. Cei care il cautasera ii vaneaza, la propriu, familia de gorile, iar el, incercand sa le apere, ucide doi oameni. Pentru ca este salbaticit si a devenit atacator, este impuscat in picior de catre conducatorul celor care il cautasera, moment in care masculul lider al tribului de gorile sare sa ii ia pararea lui, omului, care devenise unul de-al lor. Liderul gorilelor este atunci ucis, la randul sau, desi isi proteja familia. Ethan refuza sa vorbeasca si este inchis intr-o inchisoare de maxima securitate, unde autoritatea este data unor politisti mai mult decat idioti (urasc din tot sufletul sa vad cum oameni de o prostie, ignoranta si nepasare mai mult decat evidente ajung in posturi de conducere si au astfel posibilitataea legala de a-si exercita autoritatea prin violenta si abuz psihic)!!!. Cu cateva zile in urma am revazut si "Inchisoarea ingerilor", deci sentimentul de aversiune fata de astfel de autoritati este cu atat mai accentuat.

Cand Dr. Theo Calder (Cuba Gooding Jr.) ajunge la el si il determina sa vorbeasca, ajunge, desi nu asta-i fusese intentia, sa-l inteleaga si sa tina la el, incercand ulterior sa-l ajute sa-si recapete libertatea. In acest proces de cunoastere si respingere-apropiere cei doi ajung sa schimbe intre ei rolurile medic-pacient si aici remarcam apropierea lui Ethan de personajul din "Tacerea mieilor" - Hannibal Lector. Omul care stie sa-si foloseasca inteligenta si instinctul pentru a-si cunoaste interlocutorul pana in cele mai intime si adanci ascunzisuri din mintea lui, determinand ulterior proocesul prin care acesta ajunge sa se cunoasca mai bine si sa ofere raspunsuri unor intrebari pe care nici nu constientiza ca sufletul lui avea nevoie sa le formuleze.

In final, amandoi raman imbogatiti spiritual si isi recapata ceva: Ethan libertatea (evadeaza din inchisoare, ajutat de "familia" formata din colegii pe care ii protejase, la randul sau) si forta de a trece peste pierderea familiei de gorile, in acelasi timp in care reface apropierea de fiica sa (Lynn Powell - Maura Tierney); Dr. Calder isi recapata libertatea spirituala si trece peste "statutul" de pupincurist al carui scop in viata era sa joace corect jocul care ducea la avansarea in cariera. In plus, aflam, din biletul pe care Ethan i-l lasase inainte de a evada, ca: "Libertatea e dincolo de gardurile pe care le construim singuri!"

Trebuie sa recunosc ca acest citat imi va ramane intiparit in minte si voi incerca sa-l exploatez la maxim, in procesul de a darama sau mai degraba sari peste gardurile astea pe care le-am construit in jurul meu, sau am permis sa fie construite de altii. M-am intors in trecut, in perioada cand eram "daddy's little girl" si in fata mea se deschideau multiple posibilitati, pe care le-am anulat singura sau le-am permis altora sa le inchida. O iau de la inceput. Sunt protejata de instinctul patern (ma vegheaza si mama, de undeva de sus - si am incredere sin in alte forte superioare),dar mai ales am incredere in mine si daram gardurile inutile. Admir culorile libertatii si adulmec aroma unui viitor pe care il voi construi pe alte criterii, in masura in care depinde de mine. Pe criteriile mele mai vechi, pe care la dadusem uitarii.

In acelasi timp, imi voi pastra tendinta de a ma baza pe primul instinct, in aproape orice, pentru ca primul instinct s-a dovedit, de cele mai multe ori, alegerea corecta in ceea ce ma priveste. Sigur ca se intampla si sa ma insel si sunt dotata cu destula minte incat sa-mi dau seama ca daca primul instinct e influentat de furie, manie sau invidie - nu este de urmat. Vorbesc aici de acel instinct care ma ajuta sa inteleg unele lucruri sau sa iau anumite decizii, desi nu imi explic neaparat procesul mental prin care am ajuns la concluziile respective. Pentru asta voi avea nevoie, poate, desi nu imi propun neaparat, de anumite studii de psihologie. Nu imi propun asta, pentru ca nu vreau si nu incerc sa ma psihanalizez, si nu fac asta nici cu altii. Nu incerc nici macar sa ma cunosc. Scopul e sa am o viata de care sa fiu multumita, si chiar cred ca asta se poate intampla si fara sa stiu in ce fel se fac legaturile intre sinapse, intre ganduri constiente si subcontiente etc. .

Imi fac timp pentru mine si am grija sa am raspunsuri demne de admirat si invidiat cand ma intreaba cineva: "ce-ai mai facut"! Vreau sa-mi contruiesc viata dupa propriul model arhitectural. Sunt constienta ca trebuie sa tin cont si de anumite reguli, pentru rezistenta constructiei si incadrarea ei in spatiul arhitectonic.

Binele se administreaza intotdeauna in doze (prea?)mici...

Am avut mai mult timp liber si l-am dedicat unor carti si filme, alese (aproximativ) aleatoriu. Concluzia de mai sus a fost sustrasa din cateva dintre acele filme ("Rue des plaisirs" (cu Laetitia Casta, Patrick Timsit si Vincent Elbaz), "La belle histoire" (cu Béatrice Dalle, Gérard Lanvin si Patrick Chesnais ), "Head in the Clouds" (cu Charlize Theron, Penélope Cruz si Stuart Townsend)... Nu le laud, nu mi s-au parut filme "de vazut", nu le-as recomanda neaparat, desi am ramas si cu unele imagini placute (adooor moda retro) si am apreciat muzica (old french, spanish gipsy, classical jazz, girl tango).

Insa, un amanunt pe care il uit uneori, si l-am remarcat undeva si printre "randurile" acestor filme, este acela ca adevaratele momente de fericire, intensa, in care te simti cu adevarat implinit, in care zbori si arzi si-ti canta inima, sunt foarte scurte. Intotdeauna. Nu cred in "Carpe diem", cat cred in "TRAIESTE THE FEELING". In final, nu ramanem decat cu franturi de amintiri. E foarte important sa le facem sa merite sa fie memorate. Nu conteaza daca iubim o data sau de fiecare data, cat conteaza sa nu trecem pe langa, sa nu ratam sentimentul, sa nu-l desconsideram. Nu conteaza daca ni se raspunde, daca dureaza mai mult sau mai putin, daca ne dezamageste sau ne flateaza, daca celalalt e pe aceeasi lungime de unda sau dimpotriva, ne pierdem in cuvinte si (ne)intelesuri... Conteaza sa poti sa te bucuri sincer de ceea ce ai si sa stii sa te bucuri ca ai trait asa ceva chiar si atunci cand s-a terminat, sau cand lumina zilei a dezvaluit alte proportii ale povestii si a sters stropii de vraja. Tendinta fireasca e sa regretam atunci cand starea de bine, de fericire, de euforie a luat sfarsit. E logic sa fie asa. Intrebarea care ar trebui sa apara este: "Am fi preferat sa nu fim deloc fericiti, decat sa fim doar pentru o foarte scurta perioada si sa traim apoi cu regretul ca s-a terminat?"... Raspunsul il alege fiecare in functie de fire. Oricum, realitatea nu depinde intotdeauna (ba chiar rareori) de dorintele noastre. Eu vreau sa invat sa ma bucur de tot ce am avut frumos, sa nu minimalizez valoarea a ceea ce am trait, invaluind amintirea in tristete si regrete. S-a terminat. Pacat. Dar a meritat fiecare secunda. Am fost printre putinii norocosi care au meritat sa aiba parte de acea fericire.


Rue des plaisirs







Cu Laetitia Casta in rolul prostituatei Miriam, care avea si calitati vocale, pe langa cele evidente, prostituata ce ajunge sa fie adorata de Petit Louis, interpretat de Patrick Timsit, care, constient de imposibilitatea de a fi vreodata iubit de ea, mai mult decat un prieten apropiat, isi dedica viata incercarii de a a avea grija de ea si de a o ajuta sa fie fericita. Merge pana intr-acolo incat aranjeaza ca Miriam sa-si "intalneasca intamplator" iubirea vietii, pe tanarul si foarte atragatorul Dimitri Josco, interpretat de Vincent Elbaz. Fata isi gaseste fericirea in bratele lui, dar numai in reprize scurte, orgasmatice. In rest, ajunge sa "munceasca" peste norma (nu am pus ghilimelele pentru ca nu consider prostitutia o forma de a munci (sau de a fi muncita), ci pentru a sublinia caracterul meseriei practicate de aceasta tanara care, pentru a-si intretine iubitul, pentru a plati camerele de hotel in care se intalneste cu el, trebuie sa se culce cu altii) si asta, paradoxal, tocmai pentru a petrece mai mult timp cu el. Dimitri are probleme cu lumea interlopa (de la trafic de tigari) si ajunge sa fie ucis in fata iubitei sale, care este, la randul ei, ucisa, si asta nu in timpul urmaririlor, nu dupa ce au fost sechestrati, ci exact cand le era "lumea mai draga", in timpul unui picnic, avand parte de un peisaj incantator, pe malul unui lac, pe fundal auzindu-se muzica interpretata de ea, de pe discul pe care in sfarsit reusise sa-l inregistreze - indeplinindu-si astfel visul de a ajunge o artista cunoscuta si de a depasi promiscuitatea in care traise.

Concluzie: profita de fericire atunci cand o ai, bucura-te de ea cat poti, pentru ca se poate termina totul in doar cateva secunde.

Mi-a placut comentariul lui Andrei Gorzo dupa ce a vazut acest film, l-am gasit aici.

Stare vegetala versus stare efervescenta!

Apreciez starea vegetala pentru ca e nedureroasa, sau oarecum suportabila.
Cand ma intreaba cineva ce mai fac, sau ce-am mai facut, si eu stiu ca nu e nimic rezonant, raspund simplu: vegetez. Nu fac nimic important. Trec prin viata, pur si simplu. Nu lupt, nu caut, visez doar in soapta si astept sa vad ce-o sa se mai intample, unde o sa ma duca barca daca stau pur si simplu si nu vaslesc. Starea vegetala nu e nici pozitiva, nici negativa. Calmul acesta e pozitiv, linistea vegetatiei este demna de invidiat, e o perioada de odihna, dar... trebuie sa fie temporara, altfel se transforma in plafonare.
In starea efervescenta, cand se manifesta pozitiv, toate sunt bune si frumoase. Am o energie debordanta, sunt optimista, ii incurajez pe toti, posed o veselie molipsitoare si vad doar partea plina a paharului. Si in starea vegetala vad partea plina a paharului, de fapt, dar atunci, in loc de sampanie, e plin cu apa statuta. Sau Cola lasata acolo de pe-o zi pe alta. Sau infuzie de plante care se crede ceai. E plin pe jumatate, dar n-am ce face cu continutul. Nu mi-e de folos. Cerul gurii mele e satisfacut numai cand atinge licoarea dorita. De fapt si de drept, nici macar sampania nu ma multumeste mereu. Ce sa fac eu cu sampanie, cand pofteam la crema de whiskey. Sau Perroni. Sau amaretto. Sau Orgasm. Sau ceai de la Carturesti, servit la Carturesti, in compania potrivita.

Starea efervescenta negativa nu s-a mai manifestat de mult, in ceea ce ma priveste. Ori o pastrez undeva in stare latenta, ori am reusit sa renunt la manifestarile care stiu ca imi dauneaza. Nici nu stiu daca e corect sa o numesc stare efervescenta negativa. Ma refer la momentele de pesimism, de deznadejde, in care nu reusesti sa gasesti nici o solutie, oricat te-ai gandi, in care nici un raspuns nu pare cel potrivit sau nu te multumeste, in care te simti cazut de undeva de sus si izbit rau si tare de stanci si nu vrei decat sa te ascunzi intr-un colt intunecat si sa urli sau sa plangi sau sa rupi sau sa spargi sau sa te razbuni sau sa ripostezi... Nu te ajuta cu nimic faptul ca te agiti. E doar energie pierduta in van. Nu spun sa nu faci nimic. Spun sa te aduni, sa analizezi situatia, la rece, daca se poate - stiu ca e mai greu, cand esti direct implicat, e aproape imposibil - si sa faci ceea ce simti ca trebuie facut. Uneori, cand dau de greu, ma gandesc ca situatia care ma framanta nu e problema mea, ci a unui prieten bun, si ma intreb ce sfat i-as da acelui prieten bun. Cum l-as incuraja? Cum as incerca sa-l ajut? Ce anume l-ar face sa treaca mai usor peste o asemenea intamplare? Apoi revin si incerc sa aplic in cazul meu. Nu e usor, dar nici foarte complicat. Nu e science fiction, nici psihologie aplicata. E o reactie naturala la probleme.
In orice caz, acele perioade de semidepresie, deznadejde... Atunci cand apar, sunt aparent nemotivate. Asta inseamna ca, daca ma intrebi ce s-a intamplat, de ce m-am suparat, de ce am starea asta, de ce-mi vine sa plang sau sa urlu, de ce nu-mi convine nimic, n-as putea sa-ti dau un motiv anume. Stiu ca de fapt sunt mai multe motive, care s-au adunat de-alungul timpului, carora nu le-am acordat importanta cuvenita la vremea lor si isi cer drepturile acum. Dar cred totusi ca e mai bine "rar si important" decat "des si fara sens". Asa ca n-o sa incerc sa exteriorizez fiecare feeling. Dimpotriva. O sa le tin in frau, ca si pana acum. E o tarie aparenta, demna de admirat de catre cei care nu realizeaza ca exteriorizarea va avea totusi loc mai tarziu, cu efect de uragan.

Si totusi, exista legaturi stranse intre aceste stari. In primul rand, o singura persoana le poate avea pe toate, pe rand, alternativ... In al doilea rand, daca, de exemplu, in starea vegetala citesti o carte buna sau vezi un film bun, sau cunosti o persoana speciala, acest lucru iti poate genera starea efervescenta pozitiva. In acelasi timp, daca in starea vegetala fiind, ti se intampla o nenorocire, oarecare, apare instant starea efervescenta negativa.

Sigur ca partea cea mai frumoasa este cea in care te afli in starea efervescenta pozitiva, dar... E o stare imposibil de pastrat pe termen lung.
Concluzia: starea vegetala are parti pozitive, dar trebuie sa invatatm sa tragem foloase de pe urma lor, pentru a determina aparitia starii efervescente pozitive. Starea efervescenta negativa trebuie eliminata sau minimalizata, de exemplu, prin refugiu in munca. In studiu. Dand un sens existentei. Cum faci asta? Iti cauti tie sensuri. Daca pentru cineva existenta ta conteaza, in sensul bun, daca cineva are nevoie de tine, inseamna ca ai un sens. Depinde de tine sa fii important pentru ceilalti.
Important: Don't walk alone when you're alone.
Cine nu intelege, don't even bother.



Starea efervescenta pozitiva e o stare cu adevarat glamour, chiar daca o poti avea si in locuri lipsite de fast si stralucire, alaturi de oameni simpli. Inainte de a vedea luminita de la capatul tunelului, o sa-ti amintesti mai ales de perioadele in care ai avut o asemenea stare. So fight to get it. Merita!

Celor pe care i-am iubit (in zadar): Je ne regrette rien!

Analizand in tacere istoria vietii mele sentimentale, am observat multe asemanari intre fostele si prezentele... e mult spus iubiri, cred acum, mai degraba "objects of my desire". Nu o sa vorbesc despre asemanarile fizice sau cele de caracter, ci despre mine in raport cu Ei.
Dupa o analiza statistica, am inteles ca iubesc de tot, pana nu mai iubesc deloc. Si acum am sa vorbesc la singular, referindu-ma la oricare dintre ei, "ecsi".
Iubesc mult, adanc, total, il simt in toate celulele fiintei mele si nu mai poate exista altceva sau altcineva in afara acestui sentiment. Fanatic aproape. Ma doare cand sufera chiar daca stiu ca merita. Azi asa, maine asa - pana cand, dupa ani, de cele mai multe ori, reusesc sa ma desprind. Desprinderea doare, pentru ca rup o parte din mine. Dar e totala. Nu ma pot intoarce, nu mai pot simti la fel. Nu exista medic indeajuns de bun sa coasa mana rupta inapoi la locul ei.
Sunt momente in care il urasc putin pentru ca e orb sau orgolios sau stupid pur si simplu, sau orice alta scuza/motiv cred eu ca e in mintea lui de nu merge nasterea sau continuarea unei "story of us". Sunt si momente in care ma urasc pe mine, ca nu am facut tot ce tinea de mine, ca nu m-am purtat cum trebuie, ca nu am stiut sa-l pastrez sau sa-l incit sau orice am eu impresia ca ar fi trebuit sa fac sa fiu "the girl of his dreams".
Apoi apar momente in care simt ca tot timpul in care am iubit de una singura a trecut degeaba, a fost irosit si nu se va mai intoarce, timp pretios in care puteam iubi pe oricine altceva, mai ales pe cei care stiam ca ma vor, nu sa ma incapatanez in incercarea de a lega doua destine menite sa pluteasca paralel o vreme, pentru ca apoi sa o apuce fiecare pe drumul sau.
Dar nu apare atat de pregnant regretul iubirii neimplinite total, cat regretul ca in tot timpul in care m-am consumat, puteam face multe, multe alte lucruri cu viata mea, lucruri mult mai folositoare.
Puteam sa invat sa zbor, sa vorbesc italiana si spaniola si franceza, sa dansez tango si bachata, sa citesc mult mai multe carti, sa vad mult mai multe filme, sa ma plimb in multe locuri dragi si sa descopar noi locuri dragi, sa incerc toate ceaiurile de la Carturesti, sa fiu cu prietenii (pe care ii indepartam instinctiv cand eram trista), sa cunosc multi oameni noi, orase, sa invat sa gatesc specialitati grecesti si italienesti, sa iubesc mai mult marea, cerul, pomii infloriti in martie (aprilie) si iarba de iunie, cand inca e moale si nu inteapa talpile, sa adun castane si ghinde, sa fac poze sub bolta de trandafiri din Gradina Botanica (imi doresc de ani sa fac lucrul asta si nici macar nu stiu daca mai exista bolta aceea), sa cant pe strada cand infloresc castanii, sa ma plimb in fiecare noapte de mai sub teii infloriti, sa revad casa in care am crescut si sa vad daca mai e liliac in gradina, si regina noptii, si florile de piatra de la poarta... Sa plang mai putin si sa rad mult, mult mai mult. Si sa-i invat si sa-i ajut si pe altii sa rada mai mult. Sa fiu gazda perfecta. Sa-mi creez o dream home, in care oricine intra sa se simta ca acasa, ca intr-o poveste, ca intr-un vis, ca intr-o gradina fermecata...
Dar, atunci cand imi adun gandurile si le asez intr-o forma rationala si corecta fata de mine si de cei din jur, realizez ca sunt ipocrita cand vad doar partea negativa, doar ce am pierdut. Pierderile trebuie uitate, golurile umplute si e mult mai folositor pentru mine sa-mi amintesc de ce am castigat. In primul rand, pentru ca e o prostie sa regret ca am iubit. Daca a meritat sau nu - depinde din ce perspectiva privesti.
Fiecare El din viata mea a reprezentat o etapa si o experienta care au contribuit la formarea fiintei care sunt astazi. Lacrimile care m-au facut mai puternica (cand supravietuiesti unei mari dureri se numeste ca esti calit, deci mai puternic), refuzul care m-a facut sa lupt cu si mai multa indarjire, chemarea care imi dadea incredere (si mandrie - care de fiecare data cand infloreste apare ceva care sa o zmulga din radacina sau sa o zdruncine puternic, semn ca trebuie sa invat sa ma stapanesc pe viitor), sperantele care se intrevedeau in gesturi marunte si care imi dadeau aripi din nou... Toate astea m-au facut sa fiu astazi mai putin naiva, dar si ceva mai sceptica, desi cand simt ca bataile inimii o iau razna doar pentru ca aud vocea unui nou El, tot cu capul inainte ma arunc!
Apoi, sunt acele lucruri pe care nu stiu daca le-as fi invatat sau macar experimentat fara sa am de-a face cu acei Ei perfecti atunci, imperfecti acum. Am iubit copilaria, gandurile, secretele, visele lor, din care faceam si eu parte, lumea lor - care coincidea uneori cu a mea. Tot. Lucruri minunate, dar mai ales senzatii. Mi-e imposibil sa respir fara sa-mi bata inima mai tare pentru cineva anume. Senzatia in sine mi-e draga. Iar daca la inceput totul pare roz sau straluceste in toate culorile curcubeului, dar pe parcurs devine gri sau capata o paloare bolnavicioasa, daca nu chiar morbida - ei bine toate astea sunt doar detalii. Mie imi place senzatia si invat si ma transform cu fiecare zi care trece, indiferent cine este cel care imi stapaneste gandurile.

Si de aceea nu regret nimic.





Apropo, ieri, la ora 20.00, la Teatrul Metropolis din Capitala (Str Mihai Eminescu nr. 89) a avut loc premiera piesei “Edith Piaf”, cu Claudiu Negroiu, Dana Porlogea, Ioana Bercaru, Razvan Dragu. Regia apartine Malinei Andrei, iar scenariul piesei a fost scris dupa “Edith Piaf” de Simone Bertaut. Dupa Marlene Dietrich (magnifica Emilia Popescu in rolul ei), avem Edith Piaf... I wonder who's next... As propune Maria Tanase, Marilyn Monroe, Vivien Leigh, Elizabeth Taylor!?!

De ce iubim barbatii care nu ne iubesc?

Ca si cum nu ar fi logic... Tocmai pentru ca nu ne iubesc. Pe cei care ne iubesc ii ignoram, ii stim acolo, reazem sigur, pentru zile de plictiseala si nopti reci.
Cei care nu ne iubesc, insa, sunt provocarea suprema. Nu putem respira fara ei. Fara sa incercam sa ne insinuam in viata lor, in orice fel, fara sa nu ne doara fiecare clipa de neatentie a lor, fiecare privire spre alta, fiecare suspin care nu are nici o legatura cu noi... Poate ne plac, ne apreciaza, dar nu freamata, nu ard, nu se topesc, nu sufera cu gandul la noi.
In loc sa cautam in alta parte cand vedem ca batem la usi inchise, ne incapatanam sa intram pe fereasta. Sau mai degraba sa spargem usa...
Oare suntem vreo clipa constiente ca daca ne-ar iubi si ei macar pe jumatate la fel de intens, nu i-am mai vrea?!?
Avem impresia ca atunci cand (daca) ne vor raspunde la fel, cand (daca) o sa aiba cumva o revelatie si o sa deschida ochii si o sa ne vada si simta altfel, totul o sa fie perfect. Judecand la rece insa, nu cred ca ar fi perfect... Ar fi doar orgoliu mangaiat. Ca l-am vrut si l-am avut.
Poate raspunsul adevarat este ca in fiecare femeie zace latent o masochista. Plangem cand ne loveste cu nepasarea, dar o cautam febril si incercam din nou, o cerem again and again. Vrem atentia lui, ca sa stim ca se gandeste la noi, chiar daca nu in termeni erotici.

Judecand din nou la rece, ii iubim pentru ca suntem proaste. Spiritul de conservare a speciei pe care il folosim, constient sau nu, atunci cand alegem barbati frumosi/inteligenti/cu bani pentru a fi tatii copiilor nostri nu mai functioneaza cand intalnim un terchea berchea care ne refuza. Atunci ni se pare el perfect. Ce daca nu e asa de frumos fizic, are un farmec special in atitudine si numai eu il vad asa. Ce daca nu are bani, banii n-aduc fericirea. Poate o sa fiu Cleopatra din spatele lui si o sa-i aiba mai tarziu. Ce daca e copil, o sa creasca sau o sa-l cresc eu si pe el alaturi de ai mei. Ce daca nu are sclipiri de geniu, o sa evolueze in timp si o sa le aiba, si oricum imi sunt dragi ineptiile lui. Ne gasim astfel de scuze ca sa ne convingem ca "HE is THE ONE", "Prince Charming", "Mine - forever and (n)ever", si toate astea doar pentru ca ne refuza. Daca ne-ar iubi, perfect fiind, l-am vedea mic, urat, slab, nesigur, banal, prost, nedemn etc.

De ce iubim barbatii care nu ne iubesc? Pentru ca nu ne iubesc.Concluzia ramane aceeasi...

In timp am mai descoperit insa ceva... Iubirea asta bolnava, ce poate ajunge obsesiva, ne face sa vrem sa le fim alaturi. Iar ei se simt confortabil asa. Le place compania noastra si ne stiu la dispozitia lor oricand. Daca i-am respinge, altfel ar sta lucrurile. Daca am fi reci, nepasatoare fata de ei, dar vesele, "Lolite", optimiste, increzatoare, puternice, constiente de noi - ar fi atrasi subit. Stiti de ce? Pentru ca si ei iubesc femeile care nu ii iubesc!!! Daca am cunoaste dozarea perfecta intre respingere si atractie, ar fi doar un simplu joc... Dar asa... e un joc mai complicat.;)